Orice dictatură începe cu o interdicţie culturală

De câteva zile mă tot pregătesc să scriu despre legea antilegionară – mai precis despre acea parte a ei care presupune interdicţia câtorva dintre marile personalităţi ale culturii române, ca Eliade, Noica şi Ţuţea, pentru simpatiile lor de extremă dreaptă, şi nu găsesc tonul potrivit.

Asta pentru că nu-mi place să scriu melodramatic şi alarmist. Deşi situaţia o impune.

În primul rând, nu văd de ce ar trebui să existe o lege antilegionară, ca să începem aşa. Nici un om normal şi sănătos la minte n-o să zică, în acest mileniu, după experienţa celui de-al doilea război mondial: uai, ce idee bună era măcelărirea de evrei. Gruparea legionară o să adune, în 2015, numai oamenii prea proşti să conteze, oamenii la care te umflă râsul când deschid gura. Să-i interzici pe ăştia înseamnă să le dai importanţă. Îi faci să se simtă victime ale sistemului, eventual îi bagi şi-n închisori, şi, gata, în loc de o adunătură de oameni care delirează singuri pe stradă ai nişte persecutaţi acoperiţi de glorie. Omul simplu o să se întrebe mereu: “Sigur nu-s dilii de la mama natură, au înnebunit de persecuţie”.

Pe scurt, să interzici un grup de nebuni depăşiţi temporal şi ideologic în 2015 înseamnă să le dai apă la moară şi să faci să se scrie despre ei. Pe şi mai scurt, să le dai putere.

În schimb, cu atât mai gravă e interdicţia asupra unor spirite ca Vulcănescu, Noica, Ţuţea şi, mai presus de toate, Eliade. Ce înseamnă chestia asta? Ne cedăm o parte semnificativă din cultura naţională la presiunea unor minorităţi? În schimb, când ungurii vor nişte inocente plăcuţe bilingve cu numele oraşelor, ştim să facem spume la gură şi să ragem ca apucaţi.

Nu spun că minorităţile nu merită respect, Doamne fereşte. Sunt prima care să se bucure de manifestări precum zilele lipovene, party-uri ruseşti, seri de ceardaş şi aşa mai departe. Cred că diversitatea culturală e un lucru fabulos şi cu cât ai mai multe minorităţi într-o ţară, cu atât eşti mai câştigat. Problema e când una dintre aceste minorităţi se transformă din conlocuitor în opresor.

NU, nu e normal să ne renegăm o parte din cultura naţională pentru a-i face hatârul unei minorităţi. Dacă scrierile unui om sunt atât de proaste şi de rele, se vor boicota singure, prin precaritatea conţinutului, fără nevoia unei interdicţii exterioare formale. Dar ştim cu toţii că nu e cazul.

E adevărat, sunt mulţi scriitori în care au coexistat un talent şi o cultură impresionante, pe de o parte, şi o înclinaţie bolnăvicioasă spre diverse vicii, pe de alta. Mulţi au cultivat idei aberante, extremiste, ba mai grav, mulţi au acţionat pe baza acestor idei.

Şi totuşi, asta nu-i face mai puţin valoroşi ca oameni de cultură. Talentul şi cumsecădenia nu sunt interconectate. Drept care, hai să răsplătim cumsecădenia prin beri comune, iar talentul, lăsându-l neatins pe piedestalul pe care s-a poziţionat singur în timp. În rest, e vorba strict de libertate de expresie. Care încetează în secunda în care tu decizi că ştii ce e mai bine pentru mine.

Şi e teribil de periculos să revenim la neagra perioadă a indexului pe cărţi. Ce urmează? Arestarea de intelectuali? “Zi şi mie, bă, o idee filozofică!”?