Sunt un decreţel nedorit

Scriu cu greu textul ăsta, pentru că între timp am căzut la pace cu părinţii mei, avem o relaţie afectuoasă chiar.

Dar cred că e important să discutăm trecutul meu, şi implicit al ţării, pentru că riscul de a se scoate din nou avorturile în afara legii, şi de a crea noi generaţii de părinţi nepregătiţi să fie părinţi şi de copii care îşi petrec copilăria simţind intens că deranjează şi că n-au ce căuta, în fiecare secundă a vieţii lor.

Am avut nevoie de ani de terapie să înţeleg că, dacă tot sunt aici, fără să mă fi ales să mă nasc, pot măcar să-mi asum lucrul ăsta şi să caut partea frumoasă a vieţii.

Părinţii mei aveau o căsătorie ok înainte să mă nasc eu. Tata nu era pregătit să aibă copii, era genul “animal social”, îi plăcea în oraş, era cât de iresponsabil şi de boem îşi putea permite un om să fie pe vremea lui Ceauşescu, fără să-l salte potera. Era un tip mişto, dar cu zero instincte paterne.
Mama era o femeie frumoasă, educată. Ar fi putut duce o viaţă excelentă fără să ne facă. Şi categoric i-ar fi fost mult mai bine. Dar, presiunea socială, legile, ameninţările, gura bătrânilor. “Trebuie să ai un copil”.
Ne-au avut. Pe mine şi pe fratele meu.

Din secunda în care ne-au avut povară pe cap, amândoi au început să-şi urască viaţa cu patimă.
Tata a apelat la cel mai vechi truc bărbătesc din cartea de şmecherii: a fugit din căsnicie în braţele unei dudui şi a “omis” orice formă de pensie alimentară. S-a şi mutat din oraş. Cât mai departe.

Mama a fost la capătul dezagreabil al ţepei. A rămas cu poverile pe cap. Organismul ei a clacat. Toată copilăria mea, mama a fost bolnavă, perpetuu bolnavă şi indisponibilă. Niciodată nu m-a întrebat sincer, privindu-mă în ochi, ceva. Eram proprietate. “Tu trebuie să faci asta şi asta!”
Am vrut foarte tare s-o fac mândră de mine, să arăt că reprezint o valoare la casa omului, şi am început să învăţ bine. Să merg la Olimpiade. Să iau menţiuni pe ţară. Să îmi justific cu ceva existenţa pe pământ. Să predau matematică copiilor repetenţi, să-mi câştig singură banii de buzunar, să arăt că sunt bună.
Sigur că nu eram.
Mă rog, alţi membri de familie spun că se lăuda peste tot cu mine. Eu n-am simţit asta niciodată. Dimpotrivă. Dacă luam 9 la ceva, reproşul era “de ce nu e 10?”. Pe un ton sictirit de femeie bolnavă, pe care pur şi simplu n-o poţi deranja cu rahaturi.

Am devenit independentă rapid, a trebuit să muncesc în facultate, pentru că nici unuia dintre ei nu li s-a părut că facultatea mea merită o implicare din partea lor. Insist: oamenii pur şi simplu nu aveau nici un chef.

Toată copilăria m-am întrebat: ce sens a avut să mă emane aceşti oameni care în mod evident nu aveau nici un chef de mine? Ce sens a avut să-şi strice ploile ca să exist eu?
Ar fi fost mult mai bine pentru fericirea lor personală să mă avorteze.

Încă cred lucrul ăsta. Deşi, în acest moment, am depăşit emoţional stadiul de responsabilitate pentru deranjul pe care l-am provocat născându-mă şi, în timp, am învăţat să mă bucur de propria mea viaţă, liberă de orice “dacă” şi “parcă”.
Dar eu sunt un caz fericit. Mulţi decreţei încă plutesc în acest lichid al neiubirii şi respingerii, de care nu se vor vindeca niciodată.

Şi tocmai pentru a evita genul ăsta de lupte şi culpabilităţi, cred că avortul trebuie să rămână o opţiune. Nimeni nu renunţă la un copil de prea mult bine. Oamenii aleg să întrerupă sarcini când ştiu că nu au de unde, nu au cu cine sau, pur şi simplu, nu pot.

Poţi forţa din exterior un om să devină părinte. Dar nu-i poţi inocula cu sila emoţii de părinte, gingăşie de părinte, tandreţe de părinte, iubire de părinte.
Nu faci decât să creezi traumă şi durere. În toate părţile implicate.