Tati part-time e o comedie despre condiţia de părinte

Credit: Vidra Prodductions

După ce am scris textul în care explicam cititorilor cât de cât răsăriţi că e o idee extrem de stupidă să arunci cu hate la adresa unui copil, – mi-a scris Măruţă să-mi mulţumească pentru atitudine şi să mă invite la film. Am acceptat invitaţia – mi-am şi făcut poză cu omul, să mai dau material de controversă pentru social media – şi astfel, am vizionat şi eu filmul care face în 2024 scandalul pe care îl făcea Teambuilding în 2023.

Şi exact ca în 2023, nu înţeleg care e problema. Alta decât o ipocrizie sinistră a românului. Şi anume: când îi dai o comedie lejeră, perfectă pentru o seară de relaxare cu cola şi popcorn, se apucă să ţipe asurzitor că nu e Nikita Mikhalkov şi unde e arta? Şi totuşi, când Cinemateca Română programează Nikhita Mikhalkov, sunt trei spectatori în sală.

Experimentez şi eu făţărnicia asta dezgustătoare: de câte ori am iniţiat un proiect artistic serios, a interesat maximum 300 de persoane. Dar când am jucat în Femeile independente, ditamai balamucul cât casa şi o grămadă de lătrăi să ţipe la mine că de ce nu fac artă. Şi altă grămadă de javre care încearcă să mă trateze ca pe ultimul om din cauza asta. De aceea simpatizez şi empatizez cu proiectul familiei Măruţă, de aceea am acceptat să merg la film şi de aceea şi scriu despre el.

Tati part-time nu e Nikita Mikhalkov şi NU îşi propune să fie. E un film de comedie, inspirat din comediile americane slapstick de familie cu copii, cum ar fi Look Who’s Talking şi Home Alone. Adică: situaţii exagerate pentru efect comic, personaje caricaturale, gaguri fizice, reacţii ample – şi da, e o comedie reuşită. Am dat ochii peste cap de câteva ori – dar eu am dat ochii peste cap şi la Meet The Fockers de mi-au amorţit pleoapele – dar am râs de mai multe ori. E un gen de comedie care presupune o mare disponibilitate spre clownerie din partea actorilor. Iar actorii români izbutesc să obţină natural şi neforţat efectul comic intenţionat de film.

Aşadar, dacă vrei să vezi artă, iată link spre programul Cinematecii. Aportul tău va fi binevenit, pentru că biata clădire stă să cadă. Dacă vrei o versiune românească a unei comedii cu Ben Stiller, continuă să citeşti.

Alex Bogdan mi se pare actorul perfect pentru acest gen cinematografic. Are flexibilitate fizică şi mintală, înţelege gluma şi o poate construi la perfecţie, şi mai are şi o umanitate dezarmantă, un zâmbet izvorât din adâncul sufletului, care face ca gagul să nu rămână doar gag, ci să te şi înduioşeze pe alocuri. Duce acest film cu siguranţa şi graţia unui acrobat care face salturi mortale şi aterizează cu graţie într-o poză victorioasă.

La începutul filmului, e un aventurier care trăieşte viaţa pe improvisation mode, cu petreceri interminabile, alcool, nopţi pierdute şi înfăţişări la tribunal la care întârzie. Un loser absolut, care nu promite să aibă vreodată vreo utilitate şi responsabilitate. Numai că, după un party la domiciliu, e vizitat de maică-sa, care îi lasă pe cap, timp de o lună, o fetiţă a unor cumetri, venită la Bucureşti să studieze muzica.

Şi fetiţa îi creează o infinitate de probleme – pentru că eroul e pus, în premieră, în situaţia de a pune nevoile altei fiinţe peste nevoile lui. Şi e un proces complicat – muls pentru efecte comice până la ultima picătură – dar, dincolo de gaguri, poante şi cioace – ţi se transmite elocvent ideea că a fi părinte e un labour of love. Iar ăsta mi se pare un merit al filmului. Faptul că analizează condiţia de părinte din perspectivă tradiţională şi din perspectivă modernă, discută despre posesivitate, violenţă, înţelegere, abuz şi iubire, fără a deveni moralizator şi fără a părăsi stilul de comedie americană cu picioare în tavan.

Acum, legat de obiectul circului – şi anume, că Măruţă ar fi co-finanţat producţia pentru a face un film cu şi despre copilului lui. Unde mai exact e problema? Banii lui, copilul lui. Marchează şi tu banul şi fă un film cu şi despre copilul tău. E o ţară liberă, e voie, şi da, dacă am bani, în ce să-i investesc, dacă nu în copilul meu? În jocuri de noroc şi alcool, cum fac mare parte din tăticii români?

Eva Măruţă e CÂT SE POATE DE POTRIVITĂ pentru rol. Are o făţucă expresivă de clown copil, care se pretează de minune pentru comedie. Şi nu, nu e atât de uşor cum pare. Reuşeşte să secondeze energia şi nebunia lui Alex Bogdan – ceea ce, din nou, nu e atât de uşor cum pare – şi să livreze multe scene intense cu adevăr actoricesc – ceea ce, din nou, nu e atât de uşor cum pare, mai ales pentru un copil.

Bonus: mi se pare comedia românească cu cele mai multe personaje feminine caracterizate cu nuanţă, motivaţie emoţională şi personalitate. Să luăm spre comparaţie un alt film românesc cu multe femei: Asfalt Tango. În afară de Charlotte Rampling, restul doamnelor din distribuţie trec prin scenă fără să afli ever cine sunt ca oameni, ce vor de la viaţă, ce le mână în luptă. Personajele Mihaelei Teleoacă, Ralucăi Aprodu, Doinei Teodoru, etc. sunt femei reale, pe care le cunoşti şi le recunoşti. Poate pentru că şi regizoarea – Letiţia Roşculeţ – este tot o femeie. De aceea, îndrăznesc să afirm că Tati part-time e o declaraţie de iubire la adresa femeilor. Una de care, într-un peisaj îmbâcsit de misoginism, e atâta nevoie.

Aş da filmului un 8 din 10. Poate fi seara perfectă de sâmbătă, dacă nu încerci să te dai mai intelectual decât eşti.

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Adrian Fanaca says:

    Mie mi se pare ca Măruțǎ e sekuriki, cel puțin nașul Piedone e sigur. Eu nu mi-aș asocia imaginea cu rude ale sekurikilor, chiar prin alianță

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading