Ţigăneala de la Tanacu

Nu am cum să nu urmăresc modul în care Tatiana Niculescu-Bran insistă să apese pe tubul de atenţie, să-l stoarcă până la ultimul strop, acuma, repede-repede, până în buza premierei După dealuri.

Dacă data trecută se arăta indignată că e pe afişul unui film care nu respectă dimensiunea spirituală dictată de domnia-sa, şi că elevul a îndrăznit să reproducă informaţia cu cuvintele lui, nu cu ale doamnei profesoare (iar conştiincioşii telectoali români o forwardau fără să sesizeze, măcar pentru o clipă, tonele de inadvertenţe consemnate aici), acum, brusc, problema capătă noi  aspecte, după cum se poate vedea aici.

Aflăm, din nou, că domnia sa ar fi putut da drepturi de ecranizare şi lui X. şi lui Y, şi lui Z., dar n-a făcut-o. De ce n-aţi făcut-o, doamnă? Ce frumos ar fi fost să avem acum patru-cinci filme pe subiectul Tanacu. Ar fi fost un excelent mod de reliefare a virtuozităţii regizorale.

“Aş fi putut să…” aduce cu reproşurile unei neveste din comuna Telega, la 15 ani după căsătorie: “Aş fi putut să mă mărit şi cu Ion, şi cu Gheorghe, şi cu Vasile, dar n-am făcut-o. Te-am ales pe tine, care eşti un ingrat şi un nesimţit.”

1. Cine a luat decizia? Evident, tu.

2. De ce ai luat-o? Pentru că ţi s-a părut opţiunea cea mai potrivită, estetic şi chiar depedeve al notorietăţii, pentru proiect.

3. Cine îţi garanta că restul nu erau şi ei ingraţi şi nesimţiţi?

Asta doar aşa, să demontăm platforma.

Apoi: un ingrat şi un nesimţit veritabil nu vine, în epoca lui Google Journalism, să semneze un acord cu tine. Să nu uităm, cazul a fost dat la toate televiziunile şi prezentat exhaustiv în toate ziarele. Chiar şi mama mea, care e inginer şi n-are nici o treabă cu latura umanistă a lucrurilor, putea scrie un scenariu din ce a auzit la televizor şi din ce a citit prin presă. Nu e ca şi cum ar fi fost un film despre închisoarea secretă CIA de pe teritoriul României, unde e foarte clar că informaţia nu poate veni decât dintr-un număr limitat de surse. Pe scurt, un hoţ veritabil ar fi zis: “M-am uitat şi eu la ştirile Pro TV”. Dar nu. În acest caz, omul a semnat o hârtie cu tine, cu toată buna credinţă. Ceea ce arată că ÎNCERCA SĂ PROCEDEZE CORECT.

Apoi, stimabila doamnă povesteşte cum, la începuturi, numele ei nu apărea menţionat absolut nicăieri. Eu n-am sesizat asta. Cumva, de la primele ştiri referitoare la film, ţin minte că am auzit “bazat pe cărţile…” Dar, să presupunem că omul ar fi încercat să te eludeze – după ce tot el a venit cu contractul în braţe la tine. Repet, n-am sesizat această eludare, dar să presupunem că, într-o pasă amnezică, a uitat că venise să semneze o hârţoagă şi ar fi simţit impulsul masochist de a se supune unui lung şir de pisălogeli. Tu îi trimiţi un avocat să-şi bage minţile în cap – el şi le bagă, dar atât de adânc, încât, de atunci încolo, în toate interviurile posibile,  apare fraza dictată de tovarăşa profesoară: “bazat pe…”, plus o serie de amănunte binevoitoare.

Dacă un om îşi vede atins scopul, întreb eu, stimaţi cititori, de ce continuă să facă circ? Dacă eu îi cer cuiva un pahar cu apă, iar respectivul mi-l aduce, de ce să ţip în continuare: “AM ZIS CĂ VREAU APĂ, ÎN MORŢII MĂ-TII!”, cu ditamai paharul plin în mână? Mie mi se pare hărţuire şi denigrare.

Iar cireşica de pe tort e următoarea: “în buna tradiție cinematografică a câștigătorului Palme d’Or, Cristian Mungiu”, unde se face aluzie la nişte zvonuri niciodată confirmate, în buna tradiţie radioşanţistică a opiniei publice române.

Aşa, oricine poate acuza pe oricine de orice. Eu îl pot acuza pe Dragoş Bucur de tentativă de viol şi să-mi fac publicitate. Nu contează că nu e adevărat; minim douăzeci de actori care au picat castingurile luate de el ar prelua zvonul, jurând că au fost martorii intromisiunii, şi minim cinci ar relata, sub pătura anonimatului, şi perversiunile la care m-a forţat în timp ce eu mă zbăteam ca o oiţă rătăcită. Apoi, ca să se acopere: “nu, nu; aşa am auzit.”

Întreb şi eu: “care este respectiva bună tradiţie cinematografică?” Ar trebui cineva s-o invite pe distinsa doamnă să dea detalii. Şi, neapărat, dovezi. Că, fără dovezi, toată insinuarea devine o dovadă de rea-credinţă şi o încercare de denigrare. Iar eu, în locul lui Mungiu, deja i-aş trimite la rândul meu avocatul să discutăm despre eventualitatea unui proces pe această temă.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. jademan says:

    Nu mă interesează “speţa”, da’ pe genu’ ăsta de oameni chiar să-i ia dracu’ şi să-i mâşuie cu sârmă-nghimpată-n…!!!! 😐

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger