După cum v-am povestit zilele acestea, pregătim colecţia celor mai bune texte de pe blog, într-o carte superbă, pe care o puteţi precomanda aici, şi, dacă întâmpinaţi blocaje pe parcurs, puteţi cere ajutor aici.
Acum, însă, a sosit acel moment în relaţia noastră, când vă voi dezvălui unul dintre textele care au trecut de foarfeca cenzorului necruţător şi vor vedea lumina tiparului, sau cel puţin întunericul lui.
Mici aranjamente artistice a văzut lumina onlineului şi ura trollilor pe 10 noiembrie 2014.
Politicianul: Bună ziua.
Directorul de teatru: Bună ziua, domnule. Să ştiţi că aţi greşit uşa. Casa de bilete e alături.
Politicianul: Eu cred că glumiţi. Ce mă interesează pe mine nişte amărâte de spectacole de trei lei, pe lângă mega show-ul pe care-l fac eu zi de zi?
Directorul: Da, am remarcat, dansaţi ca o divă pe la emisiuni TV. De parcă aţi juca în echipa adversă. Şi? Cu ce vă putem fi de folos? Vreţi să ne propuneţi un spectacol de salsa?
Politicianul: E o idee! Bine, dar nu chiar acum că sunt în alegeri şi trebuie să par băiat serios. De fapt, de asta am venit.
Directorul: Adică? Să vă învăţ eu cum să fiţi serios? Nici eu nu ştiu, stimabile. Am doar figura asta impozantă şi vocea bine timbrată, care mă avantajează. Dar nu mă citaţi nicăieri, că vă dau în judecată pentru calomnie.
Politicianul: Staţi liniştit. Unu, că deja v-am înregistrat. Şi doi, nu mă interesează aceste futilităţi. Problema mea este următoarea: am un renume absolut stânjenitor, de preferat al oligofrenilor şi al analfabeţilor, şi vreau să schimb asta.
Directorul: De ce? Nu vă e clar în ce ţară trăiţi? La cât aţi furat, aş zice că vă e foarte clar. Oricum, oligofrenii şi analfabeţii sunt majoritatea.
Politicianul: Da, bine. Şi mie-mi convine de fapt, dacă vreţi să fiu sincer. Dar nu te poţi înconjura doar cu Nicuşor de la Brăila şi Beyonce de România în drumul spre al optsprezecelea Congres. Optsprezece, nu? Parcă aici se oprise numărătoarea.
Directorul: Domnul meu, eu sunt actor. Singurele cifre pe care le ţin minte sunt onorariile cu care sunt plătit! Zi ce doreşti de la mine, că am de dat un interviu în zece minute şi-mi place să fiu punctual.
Politicianul: Am nevoie de susţinere de la intelectuali.
Directorul: Şi ce, actorii sunt intelectuali?
Politicianul: Contează? Important e că pot memora şi recita credibil orice, inclusiv citate pompoase şi fără legătură cu subiectul.
Directorul: Aşa e. Când auzi un actor bun glăsuind, mai că-l crezi că ştie despre ce vorbeşte. Păi, pe tineri nu ţi-i pot da, că ăştia-s mereu pe fugă după şuşe. Şi nici nu-i vrei, că sunt celebri mai mult peste hotare, în ţară nu-i ştie nimeni. Dar am colecţia de monştri sacri. Care chiar pot să pară intelectuali, dacă se străduiesc. Au şi câteva citate din Jean – Paul Sartre în carneţelul de partid.
Politicianul: Sună interesant.
Directorul: Chiar este. Tot stau acasă şi se plâng că pensia e mică şi că nu joacă nimic. N-au nicio scuză să nu pună osul la treabă.
Politicianul: Păi da. Rolul vieţii lor: acela de fanii mei.
Directorul: O întrebare totuşi: n-o să pară suspect că sunt toţi de la acelaşi teatru?
Politicianul: Neaaa! La cât sunt de proşti românii, nici n-o să se prindă.
Directorul: Văd că gândiţi deja ca un preşedinte, bravo! Dar ştiţi, ăştia-s actori, nu se cade să le daţi doar o făină şi o sticlă de ulei.
Politicianul (cu generozitate): Nici o problemă. Se ştie că eu sunt inimă largă. Două sticle de ulei!
Foto de Andrei Păcuraru.
Sh*t They Say