Ţin minte, când eram eu la liceu, nu aveai cum să nu dai la facultate.
Până şi elevii cu rezultate medii povesteau tuturor că, desigur, vor da la facultate, şi desigur, vor intra cu brio. Pe atunci, dădea bine să dai la drept, la sociologie şi la psihologie. Cei trecuţi de 30 de ani nu fuseseră niciodată la un minuţel de terapie în viaţa lor, şi totuşi, nimeni nu se întreba din ce vor câştiga bani de facturi toţi aceşti iluştri psihologi.
Doar talpa-clasei nu voia studii superioare. Şi era desconsiderat pentru asta.
Aşa s-a ajuns la un exces de psihologi, sociologi şi avocaţi, care au dat la facultăţi care nu-i interesau cu adevărat, să înveţe meserii pentru care nu aveau urmă de vocaţie, şi să se angajeze până la urmă assistant manager şi customer satisfaction engineer.
Pe lângă cei pe care părinţii îi lăsau în pace, erau şi cei pe care părinţii îi presau să dea la facultăţile „bănoase”. ASE și Medicină. Chit că ăla mic leșină când vede un strop de sânge. Lasă, dragă, că e prost și nu știe acum, dar îi trece când primește prima șpagă.
Singura problemă cu acest mod de gândire era că statul îți dă drept la o singură facultate absolvită la locuri pe buget, și dacă îți consumi acest bilet de aur la 18 ani, pe cu totul alte criterii decât cine ești tu ca om, ce muncă te împlinește personal și te ajută să crești și care e stilul tău de viață, ajungi la 30 să vrei să faci o a doua facultate și să te coste o căruță de bani, pe care îi ai sau nu în acel moment.
La 18 ani, nu știi cine ești ca om. Știi doar chestiile cu care te-au frecat părinții la icre, dar identitatea ta personală începe să se dezvolte abia din momentul în care te muți de acasă, începi să gândești cu capul tău, să iei decizii pentru tine și să îți descoperi propriile limite personale. Și identitatea ta profesională începe să se dezvolte din momentul în care începi să muncești, să descoperi diverse climate profesionale și să înțelegi ce ți se potrivește cu adevărat.
Aveam un vechi prieten în vârstă. Familie bună din București, relații care să-i deschidă toate ușile, facultate bună, tot în București. Drama era una: lui nu-i plăcea viața de intelectual la oraș. A părăsit toate astea și s-a făcut ghid la munte. Și acolo a fost fericit și a simțit că trăiește cu adevărat. Dar la 18 ani, nu avea de unde să știe asta. A trebuit să piardă niște ani făcând o facultate bună, de care nu era interesat. Să joace după cum i-au fluierat părinții. Să își exploreze în vacanțe propriile pasiuni, până în punctul în care s-a convins că asta își dorea.
Ar fi ajuns oare mai repede acolo într-o lume în care facultatea la 18 ani nu era o obligație impusă de societate?
Poate da. Poate nu. Nu vom ști niciodată.
Acum, că am o comunitate de puști pe TikTok, discut cu ei tema facultății. Unii sunt elevi excepționali și au diverse opțiuni de burse în străinătate. Ceea ce oricum merită explorat, pentru că un schimb cultural te ajută să înțelegi infinit mai mult din lumea în care trăim și să nu rămâi blocat în ideile puține și fixe ale familiei tale. Alții se pregătesc să dea bacul și să se angajeze, pentru că nu se consideră suficient de buni. Și le spun: Ba da, ești suficient de bun. Poți învăța, dacă îți pui ambiția. Poți învăța orice, dacă te motivezi tu pe tine.
Dar cred că e o idee bună să amâni, să apuci întâi să te cunoști. Să vezi ce vrei de fapt să faci. Ce te face fericit. Ce job e prelungirea naturală a vieții tale.
Știu o tipă care e un medic minunat. Atentă, afectuoasă, răbdătoare cu toate pensionarele care vin să-i povestească exhaustiv despre fiecare cârcel în talpă și fiecare puseu de amețeală. Un medic care te caută să te întrebe ce-ți mai face astmul. Tu fiind obișnuit cu modelul vechi, cel al medicului pe care-l doare în bască de tine și la cabinetul căruia suni pentru o programare când treburile devin problematice.
Fata asta a dat la medicină pentru că grija față de alții o face să se simtă împlinită. E ceea ce îi umple ziua de bucurie. Eu dacă ar trebui să suport văicărelile interminabile ale pacientelor ei m-aș arunca de pe bloc.
N-ar fi fost păcat ca locul ei de la facultate să fie ocupat de mine, pe criteriul „Mi-au zis mami și tati că așa se fac mulți bani?”
Când vin statisticile cu „Nu știu cât la sută din absolvenții de liceu nu vor să urmeze studii superioare”, nu înseamnă neapărat un lucru rău.
Lasă-i să se dezvolte întâi ca oameni. Iar nevoia unei facultăți va apărea de la sine, când le va fi clar cine sunt și ce au de făcut.
Iar uneori, nu va apărea niciodată, și e ok. Nu toată lumea trebuie să plimbe mapa. Unii pot fi virtuozi cu sapa. Iar eu, în momentul ăsta, prețuiesc un bun instalator mai mult decât pe un guru al dezvoltării personale.
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
De mai multe ori m-am gandit ca la 18 ani nu stii ce vrei sa faci in viata si e normal, ai doar 18 ani. Ideal ar fi sa ai un gap year intre liceu si facultate in care sa lucrezi ceva part-time sau, si mai bine, sa calatoresti. In teorie, e bine, in practica, sunt mari sanse sa nu faci nimic, nici scoala, nici experienta de viata, nici calatorit.
Asta in timp ce colegii tai sunt la facultate si au tot felul de experiente: comunitate, camin/chirie, invatat, petreceri. De asta pana la urma e mai bine sa incepi o facultate in acelasi timp cu generatia ta. Altfel, tendinta de a te lenevi e mare.
Si dupa cei trei ani (daca dai la medicina, you’d better be sure, ca sunt sase ani), poti sa faci o a doua facultate in loc de master. Da, platesti, dar la noi taxele nu sunt de jdemii de euro.
Sau dai admitere cu posibilitatea de a incepe in urmatorul an academic, mai degraba in SUA, la noi nu stiu de universitati care accepta asta.
Ambele variante presupun o alegere totusi, asa ca revenim la dilema initiala. Ca sa nu trebuiasca sa alegi la 18 ani, poate un sistem national in care dupa liceu esti obligat sa faci un stagiu part-time in orice domeniu oriunde si abia dupa acest extra an sa te hotarasti daca vrei sau nu facultate si daca da, ce facultate.
Eu am făcut o facultate care mi-a plăcut, dar a fost foarte grea, în sensul că am avut o grămadă de învățat, chestii de chimie, fizică biologie și mate. Dacă luam o pauză după liceu uitam ori una, ori alta, ori toate (chestiile mărunte mi-au fost mult mai utile decât ideile principale), și cu siguranță pierdeam obișnuința de a învăța (nu că m-am obosit în liceu, dar rețineam ușor toate prostiile). Mi-ar fi fost mult mai greu în primii doi ani de facultate, ăia in care practic aprofundezi noțiunile din liceu și îți dai seama la ce-i bună chimia sau fizica de fapt.
Cred că depinde foarte mult de domeniul de studiu, sunt destul de sigură că ți-e mai ușor să-ți amintești gramatica sau istoria decât integrale.
De acord, la 18 ani habar n-ai pe ce planetă ești, ce poți, ce îțiplace, și mai ești și suficient de fraier să acorzi incredere adulților din viața ta.
La mine e invers, a doua facultate e psihologia. Sper sa reusesc sa scap de supervizare si masterul obligatorii.
Nu vei scăpa.