Un român în Corsica

Specialitatea acestui site, după cum ştiu toţi cititorii, sunt serialele. Se ştie cu cât entuziasm le încep şi, mai cu seamă, cu câtă seriozitate mă ţin de ele. 😀

Cunosc nenumăraţi români, plecaţi care pe unde. În fiecare episod al acestui serial, luăm la întrebări un român strămutat într-o ţară străină. Îi vom afla povestea, de unde a plecat, unde a ajuns, şi cum e viaţa lui diferită faţă de ce făcea în România.

Victima de azi se numeşte Teodor Dobrinescu, şi a plecat din vesela Craiovă, a colindat mai multe ţări, şi s-a stabilit pe insula care l-a dat omenirii pe necruţătorul Napoleon: Corsica. Am aflat de la el cum e să îţi pierzi un business din cauza unor ouă furate de muncitori şi la cum, odată cu business-ul, îţi pierzi şi partenera.
Are o pasiune pentru fotografiat, astfel că avem şi material ilustrativ pentru acest text direct din recolta clientului.

Enjoy!

TROLLWOOD: La ce vârstă ai decis să pleci în străinătate şi în ce context?

Teodor Dobrinescu: Au existat de fapt 2 plecări. Una în 2009 (la 52 de ani) când am început sa lucrez în Anglia, și apoi cea definitivă în 2010, deci la 53 de ani. Decizia de a mă muta aici a venit în urma regăsirii fostei soții (de care eram despărțit din 1994) și care era stabilită în Corsica.

Cum era viaţa ta în România înainte să pleci?

Lucram pentru aceeași firmă pentru care am mers sa lucrez în Anglia. Adică, coordonam instalarea echipamentelor în hale pentru păsări (pui de carne și găini ouătoare). Financiar era ok.
Mă deplasam mult, și cum iubesc șofatul, chiar îmi plăcea. Mai era, la încheierea fiecărei lucrări, satisfacția de a vedea hala “la treabă”.
Au fost și destule momente grele. Se lucra cu personalul și sculele fermierului. Evident, eu aveam scule, dar doar pentru mine. În general, în ferme erau din cele luate din târguri de la “ruși”, și care țineau de la prânz până la amiază, sau invers.
Si oamenii de multe ori erau nepotriviți. Îmi amintesc că, la o fermă pe lângă Sebeș, mi-a fost dat personalul care a construit hala. Adică meseriașii in construcții, care, vorba șefului lor erau obișnuiți cu scule cu coada lungă, nicidecum cu cele folosite de un lăcătuș mecanic.
Era un ritm de viaţă foarte trepidant. Nu doar o dată mi s-a întâmplat ca muncă + condus să bată pe 18-20 ore.


Teodor în Corsica, făcând fotografii într-un moment mai puţin trepidant.

Înțeleg. Și tu ți-ai făcut firmă și ai început să faci lucrări punctuale în străinătate, la comandă. Apoi veneai acasă.

Exact. În 2010, am primit comandă în Anglia, să instalăm cea mai mare vânzare a dealerului din acel an.

Cât de mare?

A fost vorba de şase hale, în care intrau aproape un milion de păsări și care, când au intrat în producție după terminarea instalării echipamentelor, aduceau cam la 750 – 760.000 de ouă zilnic.
Lucrarea s-a întins pe aproape un an și 5 luni.

În ce localitate?

Imediat îți spun, era aproape de Crewe, Betley. Eram cazați într-o hală goală, în care s-au instalat în careu containere de cazare de câte două persoane și trei containere bucătărie.

Nu sună foarte luxos.

Nici nu era. Cred ca a fost cel mai îngust pat în care am dormit vreodată. 60-70 cm, și nici prea lung nu era.
Dar măcar aveam baie și WC in fiecare container.

Practic, cazarea era lângă locul lucrării, eraţi destul de izolaţi.

În cazul ăsta ferma era la mai puțin de un kilometru de sat. Au fost și mai izolate.
Am avut câteva reguli sfinte. Sâmbăta, ne opream la prânz din lucru, duș toată lumea și roiu’ la supermarket. Paștele și Crăciunul, întotdeauna acasă. Duminica, cine avea chef putea sa meargă cu una din mașinile firmei în excursie. Așa am văzut și eu și băieții multe locuri minunate.

Dă-mi câteva exemple.
Nu in vreo ordine: Shrewsbury (natalul lui Charles Darwin), Chester, Nantwich, Liverpool (da am văzut și barul Beatles), Blackpool, Southport.


Foto realizată de intervievat, într-un parc din Chester.

Dacă scriu despre halele tale pentru păsări, prevăd că îmi sar în cap zece asociaţii de protecţia animalelor. Că găinile nu au spaţiu să se mişte şi sunt înghesuite şi etc.

S-a “revoluţionat” sistemul, a crescut cu vreo 50% spaţiul aferent fiecărei păsări. Şi vrei sa-ti zic ceva? Nu e chiar atât de ticălos stilul ăsta de ţinut păsări.

De ce?

În fiecare cuşcă, aveam de făcut o operaţie foarte delicată, trebuia să punem câte o piatră ca de polizor, dar rectangulară, cam 12 cm pe vreo 2,5, cu grosimea de 3 mm. Pe ea, păsările îşi puteau toci ghearele. Hrana e controlată, calitativ şi cantitativ. Şi cuibarele erau cu perdeluţe, deci asigurau intimitate. 😀
Parţial glumesc, dar este adevărat ce îţi spun. De altfel, sunt clar adeptul oului de fermă.

Şi mai e un lucru: toată lumea urlă că vrea drepturi pentru animale dar la hipermarket, toată lumea înşfacă cofragul de 6 lei, nu pe ăla de 12 cu păsări crescute în aer liber pe iarbă.

Iar sistemele de astăzi (mă rog, ele s-au răspândit cu precădere de prin 2013) lasă pasărea complet liberă în toată hala. Dar este şi aici o chestie. Se fac găşti de “cartier”, iar orice intrus(ă) este eliminat(ă).
Asta era una din sarcinile greoaie ale personalului de fermă. Câteodată, se intâmpla să uite uşa deschisă la o cuşcă şi una sau mai multe păsări evadau.
Dacă nu îi găseau exact cuşca din care a scăpat, aia era clar o pasăre condamnată.
Ah, şi apropos de păsări crescute in sistem “bio”. Se alocă patru metri pătraţi de “verdeaţă” pentru fiecare pasăre.
Am văzut cu ochii mei, când eram la training in Germania.
Pentru 100 de păsări, ai nevoie de 400 de metri pătraţi (20x20m) la exterior, başca hala, care este una normal echipată.
Vizitam o fermă în Belgia şi s-a anunţat control/vizită de la cei care dau certificare pentru “bio”. Ne-a rugat fermierul şi pe noi, vizitatorii, să ajutăm personalul să scoată păsările afară. Ele nu erau foarte dornice, afară ploua, era frig…

Ah, ai ajuns şi în Belgia?
În funcţie de nevoile producătorului, eram într-o navetă România – Anglia – Belgia – Suedia.

Şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?
Per ansamblu, în Anglia. Suedia a fost o splendoare la sfârşit de toamnă, debut de iarnă. Şi Belgia mi-a plăcut, în special zonele rurale. În Suedia am văzut prima dată (mă rog, în satul în care locuiam şi în cele învecinate) că maşinile de distribuire a poştei aveau volanul pe dreapta, astfel încât şoferul / poştaş să nu coboare din maşină pentru a pune corespondenţa în cutiile poştale.

Şi oamenii cum ţi s-au părut?
Oamenii, cam ca ordinea în care am pus ţările.
Cei mai calzi şi prietenoşi mi s-au părut englezii. Cei mai distanţi, belgienii.
În 2010, am reluat legătura cu fosta soţie şi am început să o vizitez în Corsica.

Seară corsicană. 

Cum s-a întâmplat?
Am dat de un prieten din perioada căsătoriei anterioare, care mi-a zis ce şi cum cu Geta şi mi-a dat numărul ei. Am vorbit de câteva ori la telefon şi apoi, am tăiat-o în Corsica.

La ce vârstă v-aţi luat şi de ce v-aţi despărţit prima oară?
Luat în ’84 (eu 27, ea 33). Despărţitul? Hmm, destul de greu. Probabil şi din cauza felului meu de a fi pe atunci, a călcat strâmb. Iar eu asta nu am acceptat niciodată, minciuna şi înşelatul sub orice formă.

Dar cum erai pe atunci?
Violent verbal si fizic (împins, nu lovit), chestie de care nici atunci nu eram mândru, darămite acum. Aş zice poate coleric. Niciodată nejustificat, dar tot urât rămâne, cu sau fără motive întemeiate.

Înţeleg. Şi ce anume te-a schimbat?
Eeei, la asta e greu al naibii de răspuns. Dar bănuiesc că o bună influenţă a avut perioada Ardeal, cu oameni molcomi.

Adevărat, în Ardeal nu te poţi enerva nici să vrei. Că toată lumea e chill.
Mai puţin oltenii. 😀

Ok, şi acum că ţi-ai reîntâlnit fosta, ce te-a determinat să mai încerci o dată?
Dragostea pe care i-am purtat-o.

Şi care s-a reaprins de la un simplu telefon?
Nuuuu, s-a reaprins în urma câtorva vizite în Corsica. Ne-am reîntâlnit în primăvara lui 2010, m-am mutat definitiv în Corsica în 2012.

Ce era diferit la ea de data asta, după atâţia ani?
Tocmai că se schimbase fizic foarte puţin. Dar părea mult mai “aşezată”, parcă nu mai era “zburdalnică”. Şi mai comunicativă, deschisă.

Ce aţi făcut cu vechile conflicte? Le-aţi îngropat pur şi simplu?
Am hotărât că trecutul s-a dus, cel mai bine este sî facem abstracţie de el şi să ne vedem de “renaştere”

 

Vedere din citadela Calvi. 

Cât de complicat a fost din punct de vedere al businessului să te muţi în Corsica?
Doi ani, am făcut naveta. Când băieţii plecau în ţară, eu veneam în Corsica. Apoi, căpătând încredere deplină în şefii de echipă mai făceam doar vizite din când în când
A contat foarte mult şi faptul că dealerii şi fermierii (clienţii finali) erau mulţumiţi.

Şi tu ai rămas proprietarul firmei, dar ai început s-o gestionezi de la distanţă.
Da. Mailuri, telefoane, vizite, in general neanunţate. Apoi anunţate, apoi tot mai rare.

Nu era riscant să faci asta?
Eram gata oricând să mă duc dacă vreun client sau vreun dealer avea ceva de reclamat. Am avut în Anglia vreo doi sau trei fermieri şi în Belgia unul care ţineau socoteala orelor lucrate de băieţi (deşi nici azi nu înţeleg de ce) şi mi le trimiteau şi mie.
Se potriveau în proporţie de peste 95% (fără glumă) cu ceea ce primeam eu de la şefii de echipe.

Hai să vorbim despre Corsica. Ce impresie ţi-a creat la prima vizită?
Superbă. Geta a ştiut să mă ducă prin cele mai frumoase locuri. Mare şi munte la un loc, Bastia cu numeroasele ei coline, case aşezate acolo unde te aştepţi mai puţin. Căldură acceptabilă vara, iarna rar sub 0 grade. Aici, dacă nu plec din Bastia (mă rog, nu e cazul meu) nu aş avea nevoie să schimb anvelopele la maşină.
De fapt, acum încă nu le-am pus pe cele de iarnă, le pun când vin în România.

În momentul acela, Geta ce făcea în Corsica?
Geta pe vremea aia lucra la Studio Cinema şi ţinea contabilitatea la vreo două firme. Şi traducător autorizat pe lângă Tribunalul Bastia.

Turn vienez pe drum spre cap Corse. 

Există un anumit ritm al vieţii în Corsica? Oamenii ies în oraş seara, stau în case, au moduri preferate de a-şi petrece timpul?
În sezon, atât la prânz, dar mai ales seara restaurantele sunt pline. Deci da, se iese in oraş. Şi dimineaţa, cafenelele sunt pline. În Bastia, sunt două cinematografe, iar acestea organizează în fiecare an festival de film italian, spaniol, britanic. Există şi un teatru.

Şi tu cum te-ai adaptat la viaţa de aici?
Nu sunt pe deplin adaptat. Dar destul cât să o accept şi să fiu acceptat.
Eu lucrez dacă este nevoie sâmbăta sau duminica, eu am pauză (dacă am) cât să mănânc un sandviş şi să beau o cafea pe şantier. Lucrez fără probleme în zilele de sărbători legale.
Probabil, m-am format aşa din perioada când lucram pentru ferme (cam 11-12 ore pe zi) cu telefonul la cap pe timp de noapte (cât eram în România).

Şi corsicanii aveau o problemă cu asta?
Păi, nu găseşti corsican la lucru în pauza (de minimum o oră), sâmbăta sau duminica. Doar din cei ca mine, portughezi, arabi şi câţiva polonezi.
Arhitectul pentru care am lucrat prima dată aici îşi furase două ţepe de la electrician corsican şi portughez înaintea mea. Prima mea lucrare a fost instalaţia electrică într-o hărăgaie de casă cu trei apartamente, două de cam 100 de metri pătraţi şi unul de vreo 280.

Cum ai ajuns să lucrezi taman ca electrician? Nu erai domnul patron de la telefon?

În 2014, spre sfârşitul iernii, proprietarul apartamentului în care stăteam ne-a anunţat că vrea să îl eliberăm, că a venit vremea să îl dea fiului. Am găsit unde să ne mutăm şi, ca ajutoare, am avut nişte români cu o camionetă.
Ei, şi doi dintre acei români au sunat-o peste ceva timp pe Geta că tatăl noului lor patron are nevoie de un electrician.
Am mers cu Geta (că pe atunci vorbeam şi mai puţină franceză ca acum) mi-a arătat ce are nevoie, ne-am înţeles şi aşa am început să lucrez.

Tu aveai calificare ca electrician?
Da, am terminat liceu şi facultate (subinginer) pe profil electric. În ianuarie 2015, cu diplomele traduse de Geta, (uite aşa am economisit vreo 100 de euro) am mers la Camera de Meserii şi m-am făcut autoentrepreneur. PFA de la noi.
Am rămas uimit că mi-au recunoscut diplomele şi, fără niciun examen, am primit dreptul să lucrez (doar în locuinţe, nu şi în spaţii publice). În ţară, nu aş putea să o fac fără examene.
Pentru a-mi face “firmă”, cred că mai mult a durat aşteptarea pe hol decât întrevederea cu funcţionara din birou.

Aşa prompt a mers?

La ieşire, aveam deja ţidula care imi dădea dreptul să lucrez din aceeaşi zi, iar cele definitive au venit câteva zile mai târziu prin poştă. M-am pus pe cumpărat scule de bună calitate (am băgat vreo 2000 de euro) şi am continuat la arhitect.
Apoi, arhitectul a vrut în aceeaşi căsoaie şi instalaţia sanitară, am făcut-o şi pe aia.
Şi apoi, când el, când fiul său, care are o mică societate în construcţii, mi-au dat lucrări complete, sau intervenţii mai mari sau mai mici, cam în permanenţă.
Aşa am făcut şi sediul primăriei din Lento, deşi nu am dreptul în clădiri publice. Fiul a făcut ceva şmecherii (nici astăzi nu ştiu ce anume) şi a mers.
Şi a mai funcţionat şi reclama făcută de clienţii mulţumiţi şi aşa am făcut alte patru case.

 

Ai devenit antreprenor de succes.
Eeei, nu chiar. Nu mi-este ruşine cu nimic din ceea ce am făcut dar sunt mic.

Interesant mi se pare că de unde erai ditamai boss de boss în Anglia, în paralel ai luat-o de la munca de jos în Corsica.
Să ştii că atâta timp cât am stat cu echipa, am şi lucrat în cea mai mare parte a timpului.

Pentru că ai ales s-o faci.
Păi da, ce eram nebun să stau în coşmelie de unul singur zi de zi?
Oricum, mai scăpam de munca fizică prin şedinţele cu dealerii, sau cu fermierii, sau când era nevoie să aduc materiale de la altă fermă. Sau dacă era nevoie să cumpărăm alimente în timpul săptămânii.

Altul ar fi făcut-o pe şeful şi atât.
Nț, era mândria de a contribui şi fizic, nu doar cu organizatul.

Într+o lume ideală, ce preferi: munca în echipă sau munca de unul singur?
Munca în echipă mi-a plăcut atâta timp cât am făcut-o. Dar e mai complicată. Dacă aş avea 45-50 de ani, aş prefera-o. La 62 de ani, îmi place mai mult singur, am doar grija mea (atât în ceea ce priveşte lucrul în sine, cât şi programul).

Cum sunt impozitele în Corsica?
Ca autoentrepreneur, cam 30% din incasari. Nasol este că nu poţi deduce nimic (combustibil, scule consumabile, reparaţii auto). A fost mai mic (cam 60% din ce este acum) în primii 2 ani.

Ca o încurajare a noii firme. Mi se pare cool.
Şi mie. E clar ca nu poti avea din prima succes.

Cum e bucătăria locală?
Au charcuterie foarte bună. Tot felul de mezeluri, de care sunt foarte mândri. Mie îmi plac măcar două (merghez – un cârnat subţire, proaspăt, uşor picant şi figatelu, un cârnat de porc cu ficat).
Brânzeturi, iar, o grămadă cu specific local.
Îmi place supa de peşte. Când ajung în restaurante, mănânc în general fie cote de boeuf, fie magret de canard.
Dar, ca peste tot, s-a dus dracu’ charcuteria artizanală şi s-a “industrializat” în foarte mare măsură.
Au fost tot felul de reportaje cu mici firme de charcuterie artisanale date în gât că folosesc porci de pe continent, nu din cei locali.
Chiar, asta nu ţi-am spus. Aici, şi porcii şi vitele cresc într-o destul de mare libertate. Adică, pe drumurile de munte, trebuie să fii cât de atent poţi să nu-ţi buşeşti maşina în vaci, porci sau capre care fie umblă, fie stau tolănite pe carosabil.

Cam aşa. 

Cum îţi afectează Brexit businessul din Anglia?
Anglia pentru mine s-a încheiat dinainte de Brexit. Unii dintre băieţii mei au fost filmaţi în timp ce furau ouă şi un rulou de prosoape de hârtie. Consecinţele (normale în opinia mea) sunt că dealerul mi-a spus că s-a încheiat colaborarea noastră.

Cu totul? Din cauza câtorva ouă şi a unor prosoape de hârtie?
Da, cu totul şi repet, deşi mă afectează, că sunt de acord. Ei nu au pătat numai numele nostru, ci au adus o umbră de îndoială şi asupra dealerului.

Bine, acum de vină eşti şi tu că nu i-ai mai supravegheat deloc.
Se poate zice şi aşa. Dar aveau şef de echipă. Şi cât a fost el prezent, nu au luat nimic. Totul s-a întâmplat la încheierea unei lucrări.

Ai lăsat practic businessul din Anglia în virtutea inerţiei şi era inevitabil, dacă vorbim de români, să se întâmple aşa mai devreme sau mai târziu.
Sunt de acord că am şi eu vina mea.

Practic, ai rămas brusc fără o parte solidă din venit. Cât de grea e adaptarea la noul statut financiar?
Nu e uşor, dar am renunţat deocamdată la prostii (schimbat telefon, tabletă anual, investiţii în aparatura foto).
Fan haine / încălţăminte nu am fost niciodată. Nu mi-am schimbat nici calitativ, nici cantitativ alimentaţia.
Mă doare însă că nu mai pot sprijini pe cei de care aflam că au nevoie.

Cum ai făcut faţă emoţional loviturii? Ai rumegat în tăcere, te-ai dus să dai în saci de box, te-ai îngropat în muncă?
Primele momente au fost groaznice. Şi am ţinut în mine, pentru că deja relaţia cu Geta era pe ducă.

Iarăşi? De data asta, din ce motiv?
Apoi, când am văzut că trece timpul şi filmarea cu furtul nu mai vine, am început să sper că nu este adevărat, că din varii cauze, dealerul nu mai are aşa mult de lucru. Apoi, în 19 decembrie, a venit. Noi deja ne-am despărţit.
Mă rog, de data asta suntem prieteni. Am făcut Crăciunul şi Revelionul împreună. Eu am ajutat la mutat lucruri, montat mobila la noua ei locuinţă.

A cui a fost iniţiativa despărţirii şi de data asta, de ce?
Când eram în concediu astă vară, Geta m-a anunţat că a primit o locuinţă socială şi că ne mutăm acolo. M-a şocat că a depus solicitarea în numele ei, nu al nostru. Şi de asemenea, dimensiunea locuinţei (sub 40 de metri pătraţi, lipsa de spaţii de depozitare. În condiţiile în care îi ştiam colecţia de haine şi încălţăminte, mi-a fost clar că nu este loc.

Locuinţă socială?
Da, adică pentru cei cu venituri mici.

Ea nu lucra şi la cinema, şi contabil, şi traducător?
A ieşit la pensie de aproape doi ani. Acum doar când mai prinde câte ceva de tradus, sau misiuni la tribunal sau jandarmerie.

Şi cum se face că exact la pensie s-a hotărât să redevină femeie liberă şi de sine stătătoare?
Noi am fost fiecare la a doua căsătorie. Ea cu un fiu, eu cu un fiu.
Dintr-odată (de prin 2017) când am început să-mi ajut financiar fiul, i-a devenit evident Getei că Cosmin nu este fiul meu, nu îmi seamănă deloc, că este un bastard, că prima mea era o curvă şi altele asemenea.
Mi-a interzis să îl mai ajut, mă rog, asta s-a întâmplat că nu a mai mers firma, dar culmea a fost când mi-a condiţionat continuarea relaţiei noastre doar dacă încetez şi orice comunicare cu el
Ei, şi pe restricţiile astea care îmi luau orice fel de libertate, am zis pas.

După această dublă lovitură, cu firma şi cu femeia, mă mir că poţi să povesteşti atât de echilibrat şi de relaxat cu mine acum.
Păi, vreau să trăiesc în continuare. Dacă va fi să fiu singur, dar nu vreau sub nicio formă să mă las doborât.

Şi ce te mai leagă acum de Corsica?
Munca. În ţară nu am nicio sursă de venituri. Aici, dacă mai trag trei ani, capăt pensie. Mică, dar probabil cam cât aia din România.

Bastia, portul vechi. 

Plus că tu eşti genul care va continua să muncească până la ultima suflare.
Nu chiar, dar cât timp mă pot mişca bine, evident.
E aşa fain să vină clientul la sfârşit de lucrare, să vadă că funcţionează totul , că are prize şi întrerupătoare şi corpuri de iluminat, exact acolo unde le-a dorit.
Am făcut prin vară locuinţa moştenită de la părinţi a unei avocate. Casă bătrânească de piatră cu grinzi aparente. Doamna a vrut instalaţie aparentă şi-a cumpărat întrerupătoare şi prize cu iz de vechi, din ceramică. Are grinzi vechi la vedere. Cum drac era să pun plastice pe pereţi? Am întrebat-o dacă are încredere în mine şi dacă nu-i place, dau totul jos, refac aşa cum vrea. I-am făcut instalaţia aparentă, dar în ţeavă de cupru pentru instalaţii sanitare. Când a văzut ce a ieşit, nu-i venea să creadă.

Deci ăsta e secretul redresării tale. Încă găseşti bucurie în muncă.
Probabil ca da. Cei la care tocmai am încheiat au în salon patru corpuri de iluminat. Aplice. În funcţie de amplasament, le-au dorit fie cu pornit/oprit din două locuri, fie cu variatoare de intensitate. Au zis că aşa le-ar plăcea, dar nu pot zgârma prin pereţi sau podea să trag tuburi noi şi, probabil, nu este realizabil. Ei bine, a fost. M-am chinuit şi fizic, mi-am stors şi creierii, dar am făcut-o.

Să încheiem cu întrebarea pe care o pun de obicei în această rubrică: dacă noi am vrea să emigrăm. şi tu ai vrea să ne convingi să venim în corsica, ce argumente ai avea pentru noi?
Pro: clima, frumuseţea de necontestat a insulei, şanse mari de reuşită datorită hărniciei şi seriozităţii, măsurile de protecţie socială şi sănătate.
Contra: limitare în deplasările pe continent (zboruri relativ bune doar în sezon, nicio legătură directă cu România pe calea aerului), preţuri mari de insulă la absolut orice. Şi naţionalismul corsican, de care s-au plâns destui, dar de care, sincer, eu nu m-am lovit.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Exo says:

    Awesome post! Keep up the great work! 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger