Eu sunt o fată de mic oraş. În micile orașe, cei mai mulți oameni au idei puține și fixe legate de cum trebuie să decurgă viața. Te naști, crești, cauți o slujbă, te căsătorești, faci copii, și la un moment dat, mori. Simplu, fără variabile și sinuozități. Și au un mare dispreț față de cei care se abat câtuși de puțin de la traseu.
Aceiași oameni aveau mereu de comentat, și mereu negativ, când venea vorba de București. Ce oraș jegos, gălăgios, grăbit. Cum pot, dom’le, să trăiască oamenii acolo? Ce mitici lipsiţi de maniere.
De cum m-am mutat în Bucureşti, chit că mi se vorbise despre el numai de rău, m-am îndrăgostit nebuneşte şi uite că, deşi au trecut anii, tot nu-mi imaginez viaţa altundeva. O săptămână de vacanţă la un hotel pet friendly? Ok. Mutat definitiv? Heck no. Cu amendamentul că viaţa ne-a învăţat ca niciodată să nu spunem niciodată, pentru că nu ştii ce complex de împrejurări te vor sili să faci exact ce spuneai că nu ai face.
De obicei, când vorbesc despre escroci, aroganţi şi impostori, vizitatorii tind să se refere la primii oameni cu care au interacţiune când coboară din tren sau maxitaxi. Nenea cu taxi privat care cere 100 de lei pe kilometru parcurs, tanti covrigăreasă pe care o neglijează soţul acasă şi care se răzbună răstindu-se la clienţi, şmecherul care se crede mai şmecher dacă, în loc să te ocolească, se ciocneşte de tine şi te înjură.
Dar de multe ori, aceşti indivizi nici măcar nu sunt bucureşteni. Se poartă aşa pentru că au auzit zvonuri cum că Bucureştiul e de kkt, şi au dedus că merge şi aşa. E cumva ca falsa îngrijorare a părinţilor de LGBT care îşi iau odraslele la suduit în ideea că mamă, ce nasol o să-i trateze alţii. Şi care nu par să înţeleagă că, alegând o atitudine agresivă, devin parte din problemă, nu din soluţie.
Bucureştenii care nu au complexe de provenienţă, cei autentici, rar se comportă bovin, de obicei sunt relaxaţi şi au un umor savuros şi şfichuitor, pe care nu ai cum să nu-l iubeşti. Sigur, ăştia nu defilează prin gară fără motiv, deci nu îi întâlneşti de cum cobori.
Păi da, Lorena, dar toţi colegii mei care au intrat la facultate la Bucureşti s-au schimbat.
Nu oraşul e de vină. Oraşul face doar ceea ce e menit să facă: îţi oferă o arie de oportunităţi extrem de tentante, şi descoperi că poţi face bani mai mulţi decât acasă la Cucuieţii de Deal, că poţi avea o arie mai extinsă de colaboratori sau de colaborări, că, odată ce ai banii, poţi investi în mai multe şi tot aşa.
De vină e ceea ce o să numim în cele ce urmează prostia cruntă a tinereţii. De care m-am făcut şi eu vinovată în oarecare măsură după ce am dat de succes.
Când te trezeşti că îţi merge bine, mai bine decât oricând până atunci, te pocneşte o înfumurare direct proporţională cu umilinţa pe care ai îndurat-o până în acel moment. Şi, în beţia impresiei că eşti mai presus de orice greşeală, de vreme ce iată, îţi merge bine în urma eforturilor tale, tinzi să răneşti oameni care nu merită asta. Şi aici nu mă refer la gigeii care latră la postări pe social media sau la agaricii care, fără să le dai tu vreun indiciu că e cazul, decid că ei te vor f şi încep să te frece iritant la melodie. Pe ăştia i-aş gaza ca la Holocaust şi i-aş face săpun, dacă nu ar fi prea mare deranjul. Şi nu din înfumurare ci, pur şi simplu, pentru că modul în care îţi parazitează timpul şi răbdarea e o crimă în sine. Subliniez asta pentru că mă aştept să apară Gunoi Uman 1, 45 şi 678965 să bată câmpii că da, în înfumurarea ta m-ai respins pe mine, care îţi postam 47890 de irelevanţe stupide şi fără haz în fiecare zi. Da, te-am respins pentru că e timpul meu şi nu ţi-l datorez doar pe bază de vrut cu tot dinadinsul.
Mă refer la faptul că am rănit oameni care puseseră efort autentic în a mă sprijini şi care crezuseră în mine.
Dar asta nu e vina oraşului, cum spuneam. Oraşul îţi oferă oportunităţile. Partea de maturizare şi gestionare a succesului în aşa fel, încât să rămâi om în tot acel timp, ţine deja de fiecare individ în parte.
Iar legat de viteza cu care se întâmplă lucrurile? OK. Dar rezultanta este promptitudinea serviciilor de care ai nevoie.
Şi legat de miticism, adică nepoliteţea celebră a bucureştenilor? Mie mi se pare o dovadă mai mare de nepoliteţe modul în care micul provincial consideră că are autoritatea să le spună altora ce să facă, să se însoare / mărite, să facă copii, ba chiar să îi judece cu termeni aspri dacă lucrurile astea nu se întâmplă. Da, sunt bovine băgăcioase şi în Bucureşti; dar într-un număr mult mai mic, şi de obicei, ăştia sunt bucureşteni de import. În general, urmaşul autentic de mic parizian e foarte laissez-faire, în ideea că dacă nu mă afectează direct ce faci tu cu viaţa ta, de ce să mă bag.
Partea bună, în final e că, oricât de tare ai pretinde că urăşti Bucureştiul, nu o să spui niciodată nu, dacă apare vreo oportunitate. Şi, pentru că Bucureştiul e Bucureşti, mereu apare câte o oportunitate, de unde nici nu te aştepţi. Acesta e farmecul.
***
Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Cum sa nu, eu am spus de vreo 3 ori nu
Si am si incercat vreo 2 luni, intre alea 3 dati. Too flat for me. Pentru ca la mine conteaza si peisajul, trebuie sa ma conectez la el. Si imi plac multe locuri din Bucuresti (inclusiv zone mai dubioase) , dar per total nu am rezonat.
Nu exista doar bucuresteanul si micul provincial, mai suntem si cei din orase mai mari, unde nu e atat conservatorism.
Sincer, daca te muti intr-un loc cu care nu rezonezi sau care nu-ti place din motive, sa zicem, profesionale (job mai bun si mai bine platit), iti asumi ca ala e locul, asa sunt oamenii de acolo, ii accepti cum sunt, fara sa incerci sa schimbi lucrurile conform propriilor valori fiindca este imposibil.
Sigur, poti sa-ti pastrezi propriile credinte (preferabil, mai ales daca sunt unele bune – desi este profund subiectiv, intrucat in orice loc nou poti invata ceva bun sau te poti ameliora, ca om), incerci sa nu te depersonalizezi dupa locul “adoptiv”, dar nici nu-i ok sa-i faci pe oamenii de acolo cu ou si cu otet.
Spun asta din perspectiva unui “provincial” – am pus intre ghilimele intrucat, inainte de ’89, prin “provincie” unii intelegeau tot ce nu era Bucuresti. In termeni actuali, nu se poate spune asta. Brasov numai oras mic nu este.
Toate locurile au oameni buni, frumosi, de treaba, oameni cu respect, cu bun simt, cu politete, care-si vad frumos si tacut de ale lor si…..”mitici”….
Sigur, sunt experiente si experiente, si toate sunt subiective. Le raportam la cum suntem noi, cum am fost crescuti si educati, in ce timpuri, cum simtim, tot.
Nu e rau sa fii dintr-un oras mic. La urma urmei, oamenii “provinciali”, mai ales cei din orasele micute sau din comune / sate, au o frumusete proprie care in locurile mai mari se pierde sau s-a pierdut deja demult. Au o anumita puritate destul de greu sau chiar imposibil de descris in cuvinte. Au valori conservatoare, traditionaliste, Ortodoxe (cu toate lucrurile foarte bune care reies de aici – si marea majoritatea sunt foarte faine, in ciuda dezavantajelor mentionate pe toate liniile mass-media “corect” politice). In mediul rural exista o stabilitate, o siguranta si o certitudine de mult apuse in mediul urban. Sigur, exclud aici acei “mitici” rurali de tip….Vaslui ? (sorry, nu m-am putut abtine…)
Prin Sf Gheorghe am trecut de multe ori, e fain orasul, cu parcul din centru. Singurul “repros” pe care l-as avea de adus unor oameni din acele locuri este ca ar trebui sa inceapa sa invete romana. Sau s-o vorbeasca, daca o stiu deja. Traiesc in Romania, nu in Ungaria. Suntem prieteni, dar daca mi te adresezi cu “nem tudom” dupa ce ti-am dat “buna ziua” s-ar putea sa uit de orice maniere si sa ma transform instantaneu intr-un soldat SS odios :))))
Bucurestiul este un hibrid. Evident, desi stau de mai multi ani in orasul asta, nu am avut si n-as avea cum nici in 3 vieti sa cunosc in profunzime oamenii. Sunt multi si extrem de diferiti. Am cunoscut si buni si mai putin buni, ca oriunde, fara exceptie.
Orasul are foarte multe lucruri frumoase de oferit, cu tot praful si agitatia specifica. Da, pot sa spun ca nu rezonez cu iuteala de aici, chiar dupa atatia ani, sangele apa nu se face, raman un om lent. Oamenii sunt grabiti, dau buzna, totul pare pe “repede inainte”, dar este ceva ce trebuie asumat cand vii din alt loc mai mic (mai ales din Ardeal :P:P:P )
Sigur, Bucurestiul nu are munti si dealuri, nu are parauri, nu are decat o natura artificiala, creata de mana omului, dar asta este locul si daca vii aici iti asumi asta si respecti atat locul cat si oamenii, asa cum sunt.
Un avantaj major al acestei pandemii de 2 ani incoace este ca multe multinationale s-au reorientat catre lucrul de acasa – nici cea unde lucrez eu nu face exceptie. Trebuie sa mergem la birou, dar este la libera alegere a fiecaruia, asa ca de cate ori am ocazia, merg si lucrez de acasa – acasa, adica din BV. Am venit aici acum multi ani pt ca Bucurestiul ofera mai multe posibilitati de job (cantitativ si calitativ, salarial) decat BV, incomparabil. Daca in BV as fi avut job-ul de aici (inclusiv platit la acelasi nivel), evident ca as fi stat acolo – dar asta nu se intampla, prin urmare, intrucat sunt nevoit sa stau in Bucuresti, respect locul si oamenii lui, indiferent ca rezonez sau nu cu el / ei.
Ca sa pun lucrurile intr-o lumina un pic mai cinica: nu avem obligatia sa placem pe nimeni, dar respectul si politetea sunt necesare, cred eu, indiferent unde ne aflam.