Încă o postare din seria: “Copilul ce suge de la prea multe moaşe rămâne cu buricul netăiat.”
Dar nu am cum să nu îmi exprim indignarea izvorâtă dintr-o remarcă penibilă, de aici. (A se vedea penultimul comentariu, datat 8 martie 2009, unde un expert al găsirii de noduri în papură şi de țapi ispăşitori pentru propriile gafe îmi explica faptul că domnia-sa, în calitate de redactor al unei cărţi, nu e vinovat de greşelile din ea. )
Sinceră să fiu, m-am săturat până peste cap de noul trend al autorilor care scriu infect pentru că are cine să muncească după ei, să dreagă busuiocul, al redactorilor care fac o muncă de doi bani, pentru că are cine să muncească după ei, să dreagă busuiocul, iar alianţa dintre cei doi iluştri “oameni de litere” împotriva corectorului mi se pare de un ridicol greu de redat în cuvinte.
Dintre toate artele, literatura e singura care permite intervenţia încă unor creiere care să repare boroboaţele mici şi mari “din fabrică”. Nici un sculptor nu are vreun angajat care să stea că corecteze o sculptură lamentabilă. Nici un pictor. Nici un muzician. Nici un actor. Numai cartea are o puzderie de moaşe, şi fiecare dintre acestea pasează cu mare graţie responsabilitatea de colo până colo.
Conştiinţa de artist şi de literat a unui scriitor ar trebui să fie suficientă în sine pentru a îl îmboldi pe acesta să predea o operă în forma cea mai desăvârşită cu putinţă. Să lase cât mai puţin loc de intervenţie altora. Dacă nu de altceva, măcar pentru faptul că pe volumul respectiv se întinde, mare cât o zi de post, numele lui.
De redactare de manuscrise eu una nu m-aş apuca, tocmai pentru că e o muncă migăloasă şi solicitantă. Dar dacă totuşi, să zicem, Rădoi şi-ar scrie primul volum şi m-ar şantaja prieteneşte să o redactez – aş sta pe cartea aia, urmărind frază după frază, până la cea mai neînsemnată virgulă. şi nu aş lăsa-o decât în momentul în care aş şti că am migălit-o până în pânzele albe.
De aceea, riposta “eu am făcut redactarea, nu corectura” mi se pare o scuză cusută cu aţă albă. Praf în ochi. Autoindulgenţă românească, menită să găsească o justificare de ochii lumii pentru o muncă prost făcută.
Been there, done that. Dupa 4 ore de buchisit fiecare paragraf de cel putin doua ori (o data pentru ortografie si gramatica si o data pentru sensul frazei) esti praf. Si pana acum nu-s decat vreo 60 de carti.
Nu am zis nici o clipă că este uşor. Dar nici nu mi se pare normal să îl acuzi DOAR pe corector pentru erori care au trecut şi pe sub ochii tăi.
Sint de acord, in principiu, dar cunosc si practica. E foarte greu sa gasesti erorile intr-un text pe care l-ai redactat, fie ca il scrii tu sau il copiezi de undeva, pentru ca de la un punct in colo retii textul si nu mai citesti, iei din memorie (sau ce ar trebui sa fie memorie). Din punct de vedere al resurselor, e mai eficient un redactor si un corector, mai ales in ideea ca unul ii corecteaza celuilalt ce a scris.
Lasind insa partea technica, multi oameni isi ascund greselile in spatele unor motive ridicole. Dar asta pentru ca multi oameni sint ridicoli!
Radoi te-ar santaja si pe tine si pe alti doi prieteni care fac corectura si as profita si de amicitia cu un om care face cap limpede 🙂 Sa fie. Una peste alta, fix la scandalul asta ma gandeam ieri, nu’s de ce. Si cred ca pana la urma, indiferent cati oameni “curata” dupa tine, trebuie sa iti asumi greselile. Fireste, e normal sa le faci, ca stiu si eu ce inseamna sa stergi jumatate de propozitie si sa iti ramana ditai dezacordul pe prima pagina, dar e aiurea sa dai vina pe cel care iti face corectura. Chiar daca si omul ala ia niste bani pe ceea ce face. Nu cred ca e ok sa te bazezi pe munca altuia, cand poti sa faci tu in asa fel incat sa nu iti bati joc de imaginea ta.
Hmm, ai dreptate, Lorena. La mine in redactie, de exemplu, responsabilitatea se imparte intre editor de text si corector plus cap limpede. In cazul greselilor grave (gen data schimbata, titlu sau intertitlu gresit), fiecare pierde zece la suta din salariu. Echitabil…
Pe vremea mea, multi “autori ilustri” aveau “negri”.Acestia le-au ” facut bucata” stapanilor de sclavi, deseori.
Cel mai notoriu caz a fost cel al lui EUGEN BARBU, care a semnat la autor unic al “PRINCIPELUI” , ca sa se constate ca e un plagiat ordinar dupa un scriitor rus,pare-se BORIS PASTERNAK, plagiat in necunostinta de cauza de unul dintre ” negrii” lui
.Aceasta problema s-a ridicat in UNIUNEA SCRIITORILOR cu propunere de excludere, la vremea respectiva.
Probabil ca astia vechi au mostenit pacate de la epoca apusa si li se pare normal ca altul sa “raneasca grajdurile” dupa dansii si, ca n-au nici o raspundere.
Mai multe despre asta in articolul din CRONICA ROMANA din anul 2004, luna iulie, rusul este PAUSTOVSKI.
Academia romana era condusa de acelasi EUGEN SIMION, nu a luat nici o masura.
Scandalul s-a publicat si in ROMANIA LIBERA ,in paralel PRINCIPELE si PAUSTOVSKI ,pentru a se vedea clar plagiatul.
EUGEN BARBU a declarat ca a fost o incercare de asasinat moral.
în primul rând consider năucitoare o justificare de genul “ăsta era termenul, nu mi-au lăsat destul timp, a trebuit s-o corectez într-o noapte” – asta pentru o carte înfiorător de prost tradusă şi de redactată, practic, de necitit; n-am fost niciodată într-o situaţie similară, dar cred că, mai degrabă decât să girez cu numele meu o catastrofă, aş fi preferat să-mi împachetez jucăriile şi să plec; primul lucru pe care l-ar face un cititor fraierit ar fi să ţină minte cuplul traducător-redactor şi să evite să mai cumpere ceva la care şi-au adus contribuţia; bineînţeles că va verifica de n-şpe ori cărţile scoase de editura în cauză
în paragraful anterior vorbeam de erorile acceptate, de un text absolut penibil trimis conştient la tipărit
nici plimbarea responsabilităţii între redactor şi corector nu mi se pare cea mai faină fază; “las’ că mai corectează ăla” – bine, dar dacă totuşi ăla nu corectează?
până la urmă totul ţine de bucătăria internă a editurii, iar o editură care trimite la tipărit rateuri jenante va fi evitată încet-încet
Asta e conflict intre generatii de scriitori, redactori, editori, corectori, etc.
Aia crescuti si naraviti pe vremea lui Ceasca sunt mai iresponsabili si trag toata sandramaua dupa ei spre faliment. Voi astia tineri, mai cu vena, sunteti mai constinciosi, bine mai aveti si voi bubele voastre, dar in principiu intelegeti corect principiile economiei de piata, adica nu muncesti, nu ai.
Necazul e ca avem un capitalism de cumetrie,adica si-au tras toti cunostintele si neamurile, daca au prins cate o sinecura( pardon, editura) si multe chestii se aplica dupa ureche.
Sa ma contrazica vreun dinozaur daca nu e asa.
Daca textul iti e prea bine cunoscut pt a remarca greselile nu tb decat sa iti lasi un interval de cateva ore/zile si sa recitesti textul ca si cum atunci l-ai vedea prima data.
Si mie mi se pare penibil ca autor sa iti pui numele pe un text plin de greseli. Corectorii ar tb sa existe pt a remarca o litera lipsa pe care tu ca scriitor nu ai observat-o nici dupa a 10-a recitire a textului tau.
Sa faci un text si sa ii dai drumul in lume sa ti-l corecteze altii suna a iresponsabilitate parentala 😀 Sa intervina Serviciul Social si sa il decada din drepturi.
Eu sunt perfect de acord cu tine, Lorena. Nu poti da vina pe un singur om. Vina e comuna si incepe de la autor.
Dragii mei, mă bucur că suntem cu toţii de acord în privinţa asta.
Singurul caz în care aş bombăni un corector ar fi dacă eu aş scrie “într-o”, iar el ar schimba în “întro”. (Mi s-a întâmplat şi asta, dar deja e altă poveste)
Asta e discutabil. La fel de discutabil ca si discutia pe care am avut-o azi cu “asa-zis” :).
vina e numai a autorului, zic eu, tocmai pentru ca gloria nu si-o imparte cu nimeni. multumesti pentru ajutor, dar nu trimiti pisica moarta altuia dcit atunci cind ti s-a luat cartea din mina si si-au bagat botul fara acordul tau. am patimit pentru diferite “idei” ale editorului sau altora din angajatii pusi sa se bage in cartile mele, dar nu am dat vina pe ei pentru ca am primit obiectul sa dau bt-ul cu o singura exceptie.
mă bucur că la discuţie participă câţiva profesionişti, şi ei au o părere atât de fermă în această privinţă. ca să nu mai spună anumiţi utilizatori ai condeiului că am ceva cu ei personal. 😀
de fapt, cred că problema suna (şi) cam aşa: a scăzut nivelul profesional, a scăzut şi autoexigenţa, a scăzut nivelul educaţiei în gereal – în consecinţă, să ne bucurăm de diluarea responsabilităţii…
în rest, e nevoie şi de redactor şi de corector. îmi amintesc de un exemplu de pagină corectată de-a lui V. Eftimiu – era plină de TREI rânduri de corecturi, încă din faza de text scris de mână.
ce vremuri…
Oh, împricinatule: e mailul matale cel adevărat aista? Am o vorbă cu matale.
uite mailul corect, lorena…
mulţumesc. şi ca să fim on-topic. da, e nevoie de proofreaders. dar şi de autoexigenţă.
vorbeşti de parcă tu nu ai fi româncă.adică le zici cum trebuie,domn’le!
Lorena, unii sunt educati unidirectional. Si cand conditiile din societate sunt unele care “ii sprijina” in acest sens, au dupa aceea impresia ca asta e realitatea. Ca treaba lui pe lumea asta este numa’ UNA! 😉
Autor, redactor, corector,autor…este un circuit care se inchide cu semnatura – bun de tipar -, iar daca eu ca autor ma respect, atunci il si prcurg in totalitate.In rest:toante cel bune!