Zoe

E întotdeauna o idee teribilă să ai aventuri cu colegii de birou, îşi spuse Eulalia, în timp ce îl scruta cu interes pe noul coleg de la vânzări.
Oamenii care fac amor interzis se trădează la un moment dat, chiar dacă au un legământ al tăcerii pe care îl respectă ambii cu sfinţenie. Lucru de care nu poţi fi niciodată sigur în fazele de adulmecare a prăzii. Mulţi proşti au un talent incredibil de a-şi pune o faţadă de om cumsecade şi cu toate ţiglele pe domiciliu, înainte de a băga trenul în tunel. Abia după aceea îşi dau arama pe faţă în moduri adeseori dezgustătoare.
Dar şi în cazurile rare şi binecuvântate când nimereai un partener de joacă înzestrat cu buze care să se deschidă doar pentru explorat teritorii, există o mie de mici gesturi, de tonalităţi subtile, de gafe minuscule dar imposibil de ocolit, cu care doi parteneri de hârjoneală pe furiş se pot trăda.
Hm. Şi totuşi, noul coleg de la vânzări.
Noul coleg de la vânzări avea un aspect relativ mediu. La un concurs de fotomodele, nu ar fi luat nici măcar premiul de consolare. Dar avea ochi căprui, mari şi expresivi, care povesteau despre suişuri şi coborâşuri demne de descoperit şi un zâmbet parţial amabil, parţial sarcastic, cu care taxa orice tâmpenie pe care o auzea. Iar în lumea noastră spălată pe creier, un om care reacţionează prompt şi viu la tâmpenii e un om demn de explorat.
Exact în timp ce medita la aceste adevăruri ale vieţii, noul coleg îi zâmbi.
Iar stomacul Eulaliei începu să zbârnâie. Nu, nu erau fluturi; erau direct bondari. Bondari conectaţi la 220 V.
Iar Eulalia se întrebă:
-Ce sens are existenţa omului pe pământ, şi faptul că a inventat roata, religia şi reducerile de preţuri la motostivuitoare, dacă nu poate să se bucure din când în când de o mică plăcere care ar fi trebuit să fie vinovată, dacă aş şti ce e aia vinovăţie?
Ca prin minune, se întâlni cu noul coleg de la vânzări în dreptul automatului de cafea.
-Bună, îl salută privindu-l în ochi o secundă mai mult decât un contact vizual banal, apoi întorcându-şi brusc privirea spre aparat.
-Excepţională chiar, surâse noul coleg de la vânzări, confirmându-i impresia că nu era bătut în cap.
-Cum e cu noua echipă? se interesă politicos Eulalia.
-Încă nu mă pronunţ. Las lucrurile să evolueze şi văd mai încolo, răspunse el şi se aplecă să o mângâie pe Saşa, pisica tărcată a firmei, care tocmai trecu pe lângă ei, ignorând-o pe ea, cum făcea mereu în afara orelor de masă.
-Pari un îmblânzitor de fiare, glumi Eulalia.
-De ce, e fioroasă? întrebă el, alintând lung pisica, de la cap până-n vârful cozii.
-Depinde cu cine şi depinde cum o iei.
-O iau exact cum trebuie, îi făcu el cu ochiul, în timp ce mâţa torcea zgomotos, cu burta-n sus. Ce cafea vrei?
-E ok, mă descurc, se smulse Eulalia din hipnoză.
-Nu e nevoie să te descurci, e plăcerea mea. Ce-ţi iau?
-Cappuccino.
Îi întinse paharul de plastic fierbinte.
-Tu ai animale de companie? o întrebă.
-O am doar pe Zoe.
-Şi ce e Zoe? Pisică?
Eulalia clătină din cap.
-Căţeluşă?
Aceeaşi reacţie.
-Mmmm, peştişor auriu? Ţestoasă? Iepuroaică? Maimuţică? Şarpe boa?
Eulalia izbucni în râs.
-Iartă-mă, trebuie să mă întorc la treabă. Dar îţi promit că, foarte curând, o vei privi pe Zoe drept în ochi.