Poate că pandemia a fost o perioadă oribilă pentru fiecare dintre noi, muritorii de rând, dar angoasa şi alienarea izolării la domiciliu au adus, cum am văzut acum câteva zile în Knives Out: Glass Onion (cronica aici) şi cum vedem azi, în The Menu, o renaştere a genului thriller cu infuzii de mystery, bazat pe acumularea sentimentului rău-prevestitor până la explozia finală, cu o subtilitate pe care anii de dinainte de pandemie cu vibe-ul lor lipsit de griji şi disponibilitatea efectelor CGI o pierduseră.
The Menu, regizat de Mark Mylod, poate fi inclus şi în genul horror – un soft horror, dacă vreţi, pentru că nu avem monştri, zombi, crize maniacale, antagonişti făcând ca o întreagă grădină zoologică – şi subtilitatea acestui gen de horror, pe care eu tind să-l numesc horror realist, e cu atât mai elocventă şi mai persuasivă. ADOOOOOOOR genul ăsta de film. Dar să nu înhămăm căruţa înaintea cailor şi hai s-o luăm din origini.
Întâi, facem cunoştinţă cu un cuplu: Tyler şi Margot. El pare tipul rafinat care vrea să ofere experienţe unice iubitei lui, iar ea, ingrata care nu ştie să le aprecieze. El e influencer pe food şi urmează să participe la o experienţă culinară cu adevărat unică şi exclusivistă, servită pe o insulă exotică de un bucătar vedetă excentric, Julian Slowik. Meniul costă 1250 de dolari de persoană, dar ea nu are de ce să-şi facă griji, el a plătit totul. Aparent, e genul de relaţie pe care o invidiază vecinele: Uite-o, bă, pe aia, ce baftă are, a pus mâna pe un milionaaaaar.
Dar lipsa armoniei dintre ei e vizibilă de la dish-ul de bun venit, servit pe vaporaşul care-i duce spre insulă şi spre restaurantul de lux: caviar cu lămâie în scoică crudă cu sos mignonette. După ce Margot admite că preferă scoicile simple, Tyler dă ochii peste cap a pompoşenie şi snobism şi îi ţine o lecţioară arogantă despre compoziţia dish-ului. Oricine a avut vreodată întâlniri cu genul ăsta de individ murmură spre ecran: “Mai taci în plm, că nu eşti atât de interesant”.
Îi descoperim şi pe restul clienţilor exclusivişti: o gaşcă de top tier în corporaţie, aterizată direct din Team Building (ok, glumesc), o doamnă critic culinar foarte exigentă şi citită care i-a adus popularitatea lui Slowik, însoţită de redactorul şef al revistei, un star de cinema care nu mai interesează pe nimeni, dar care se dă rotund ca şi cum ar fi în continuare un A-lister, însoţit de asistenta lui personală care vrea să demisioneze pentru că în mod cert, îl crede un has-been şi ştie că are oportunităţi reale în alte părţi, şi un soţ şi o soţie din lumea bună, extrem de plictisiţi şi de blazaţi, care participă doar pentru a se putea lăuda că au fost, dar nu pot numi un singur dish care le-a fost servit în cursul vizitelor anterioare.
Toţi cei prezenţi schimbă priviri strâmbe între ei, semn că se antipatizează la culme unii pe alţii.
Aflăm că Margot nu era aşteptată în seara respectivă, pe listă e numele altei doamne, dar ea alege să trateze problema cu naturaleţe şi fără mari complicaţii, deşi atât hostessa serii, Elsa, cât şi chef Julian o privesc ciudat, ca pe o intrusă. După ce aflăm care era menirea serii, înţelegem şi de ce.
De ce vă povestesc filmul de parcă eram un şcolar de-a şaptea la ora de literatură? Pentru că vreau să subliniez cu câtă măiestrie e construit începutul, ca o poveste oarecare cu înalta societate, şi cum te duce într-o iluzie a siguranţei, până în momentul în care începe servirea meniului.
Şi cu primele feluri de mâncare, ai sentimentul că asişti la o comedie. Ţi-e clar că felurile de mâncare sunt la mişto, cam cum sunt şi filmele lui Cristi Puiu, de exemplu, faţă de auditoriul lui de 30 de snobi băşiţi care mimează că sunt încântaţi şi că înţeleg, deşi concocţiunile respective sunt o insultă la adresa oricărei naraţiuni menite să bucure un public. (Apropo de asta, nu m-aş mira ca şi următorul film al lui Cristi Puiu să se termine cu masacrul tuturor actorilor pe set. Şi toţi să moară extaziaţi că i-a căsăpit maestrul fanfaronadei goale de orice artă reală.)
Când le serveşte şapte picături de sos, dar fără pâine, pentru că pâinea e pentru *ulime, am izbucnit într-un hohot copios de râs. Şi evident, personajul intrus, Margot, nu cumpără nici o clipă faptul că e în faţa unei capodopere elitiste. În antiteză ascuţită cu partenerul ei, Tyler, care face un show ridicol din tot ce ştie despre bucătărie, din adoraţia lui faţă de Slowik şi din reacţiile exagerate de plăcere, de zici că e o vedetă de film adult mimând orgasmul în mod forţat.
Cumva, dezvăluirea meniului este dozată cu o precizie matematică din punct de vedere dramaturgic. Primele două oferă expoziţia: aflăm că toţi cei prezenţi sunt nişte cretini bogaţi cu ifose; următoarele două; intriga, şi cele două de la final, deznodământul exploziv.
Felul al treilea, Amintirea, e conceput de Julian însuşi, şi e dezvăluirea primei lui traume şi crime din copilărie. Cam aici îţi dai seama că s-a terminat cu comedia şi ai intrat în thriller, iar arta actoricească a lui Ralph Fiennes realizează imperceptibil această trecere. El începe cu o amintire: când şi-a împuns tatăl în pulpă cu nişte foarfeci, pentru că venise beat acasă şi o bătea pe mama lui. Tacos includ pulpă de pui Bresse “al pastor” – un nume cu referinţă directă la paternitate. Iar tortillas însoţitoare vin cu amintiri negre pentru musafiri printate, creând primul val de frică şi nelinişte, şi primele discuţii neplăcute. Corporatiştii spălau bani în paradisuri fiscale, criticul culinar a dus la închiderea a nenumărate restaurante, actorul a acceptat diverse roluri proaste doar pentru bani, iar soţul blazat îşi înşela soţia.
Disconfortul creşte cu al patrulea dish, The Mess. Filet, măduvă de os şi legume, cu un sos roşu ca sângele, creat de un sous-chef al lui Slowik. “Bun, dar nu excelent”. Apoi, pentru că tânărul ştie că nu va face niciodată faţă lăcomiei şi pretenţiilor consumerismului, se împuşcă în faţa celor prezenţi, creând “the mess”. La propriu şi la figurat. Un prim oaspete, soţul blazat, vrea să plece, dar e condus înapoi la masa lui şi i se taie un deget.
Practic, dacă efectul consumerismului şi presiunii lor e ilustrat pe 2D pe tortillas, acum le e prezentat 3D, cu primul sacrificiu uman al serii.
Repet: crescendo-ul dozajului de cringe e realizat cu un ritm impecabil, iar aparentul calm şi profesionalism al echipei te face să crezi până în ultima clipă că poate-poate e doar un show, în timp ce instinctul îţi spune că nu, moartea e pe drum.
Pentru că băieţii din corporaţie încep să facă circ că şeful lor e pe fapt investitorul care a salvat restaurantul în pandemie şi îl deţine de drept în prezent, avem un spectacol la orizont: numitul şef, investitor şi patron, legat fedeleş, cu aripi de înger, e înecat în mare.
Încă un moment cu care ne putem identifica din adâncul inimii.
Al cincilea dish se numeşte Prostia masculină şi e un moment de autocritică pentru Julian. I-a făcut avansuri unei subalterne şi, pentru că a fost refuzat, s-a răzbunat ignorând-o şase luni. Prin urmare, acest dish va fi savurat de doamne, în timp ce bărbaţilor li se oferă şansa să evadeze, dacă nu sunt prinşi de staff.
Şi desigur, niciunul nu ezită să-şi lase în urmă nepăsător iubita, colega de muncă, soţia şi să spere naiv într-o evadare zădărnicită rapid de băieţii lui Julian. Definitoriu pentru sentimentele lor reale faţă de femeile care-i însoţesc. În timp ce gagicile împărtăşesc primul moment sincer de onestitate reciprocă, dar care, din păcate, nu le va aduce salvarea.
După reîntoarcere, Margot, care între timp dezvăluise că e o escortă angajată de Tyler pentru că prietena lui îl părăsise recent, află că acesta ştiuse în tot acest timp că vor muri, dar o chemase fără remuşcări să moară alături de el. Palma pe care i-o dă, cu sete, ca din fundul grădinii, e recompensa pentru aroganţa şi lipsa de respect cu care acesta a tratat-o pe tot parcursul serii.
Nu e singura recompensă. Pentru aerele lui de cunoscător, chef Julian îl cheamă în faţă pe Tyler, îi dă uniformă de bucătar şi îl pune să gătească ceva. Evident, mâncarea lui Tyler e execrabilă, impostura se dezvăluie în toată splendoarea ei, iar umilinţa e atât de intensă pentru acest narcisist de social media, cancellingul social doare atât de tare, încât acesta se sinucide, spânzurându-se cu propria cravată.
Empatizând cu Margot, Julian o trimite să-i aducă un butoi necesar pentru desert, şi o trimite în cabana lui personală, care, uimire, e identică cu restaurantul, reflectând modul în care, dacă o carieră devine obsesie, ea absoarbe complet viaţa personală a unui om. După ce trece de misterioasa uşă argintie, Margot descoperă secretul fericit al lui lui Julian: când era bucătar tânăr la un fast food, şi primise premiul pentru Cel Mai Bun Cheeseburger cu un zâmbet fericit pe faţă.
Găseşte şi o staţie radio şi cere ajutor.
Amuzant cum ofiţerul de coastă apare şi, timp îndelungat, niciun oaspete nu îi spune nimic, de parcă ar refuza să spargă magia Meniului. Abia când actorul îi cere ajutor, sub forma unui autograf (callback la “Help me”, gluma cu cadoul oferit de Melania Trump cuplulului Obama), apare un val de speranţă. Risipit în scurt timp. De fapt, ofiţerul e şi el bucătar în echipa lui Slowik şi îşi ia locul în bucătărie.
În faţa morţii iminente, Margot alege să meargă pe linia sincerităţii. Îi trimite mâncarea înapoi lui Slowik, îi spune că e absolut neconsumabilă, că e lipsită de iubire şi că ea, clienta, e leşinată de foame. Şi îi cere un cheeseburger cu cartofi prăjiţi.
Ei bine, e nevoie de un actor de talia lui Fiennes să învăluie momentul cheeseburgerului în atâta emoţie şi bucurie, conţinute milimetric. Iar jocul actriţei Anya Taylor-Joy, care oglindeşte aceeaşi bucurie cu muşcătura pe care o ia din cheeseburger, reflectă momentul de intimitate reală pe care-l reprezintă conexiunea prin hrană.
Apoi, Margot decide să profite de clipa de vulnerabilitate, se opreşte din mâncat şi cere restul burgerului la pachet, după care, achită nota de plată de zece dolari, contravaloarea cheeseburgerului.
Iar Julian o lasă să plece. Pentru că l-a făcut să simtă pentru ultima oară ceea ce l-a mânat să devină bucătar: bucuria de a sătura un om flămând cu mâncare simplă şi bună.
Margot pleacă spre ţărm cu barca de salvare, iar în urma ei, bogătaşii complet lipsiţi de orice voinţă sau iniţiativă experimentează al şaselea fel, smores. Numai că ei personal devin smores, cu biscuiţi graham presăraţi pe jos, o pelerină de marshmallow şi un coif de ciocolată, şi sunt arşi de vii, fără să opună rezistenţă, ca nişte victime asumate ale acestui ritual eliberator.
Margot urmăreşte de la distanţă scena incendiului, devorându-şi cheeseburgerul, şi la final, se şterge la gură cu însuşi meniul, ca o figură rebelă autentică, complet neimpresionată de fiţe şi de convenţii. Un final de-a dreptul catarctic.
Sigur, după ce termini filmul şi ai orgasm artistic bazat pe combinaţia între bizar, frumuseţe şi emoţie, te întrebi: dacă burgerii şi oamenii simpli sunt bucuria ta, de ce insişti să ai restaurant de lux şi să serveşti fiinţe egoiste detestabile? strict raţional, filmul poate fi demontat într-un sfert de oră.
Dar arta nu e niciodată doar raţiune; altfel ar fi o prezentare în Powerpoint.
The Menu e un film minunat despre impostură şi falsitate, şi despre modul în care ne pierdem pe noi înşine şi bucuria noastră cea mai profundă, în încercarea de a corespunde unui consumerism snob şi lipsit de substanţă.
Recomandarea mea e să comanzi un cheeseburger în avans, pentru că vei termina vizionarea filmului la 2 noaptea, vei pofti la cheeseburger ca baba la pupat moaşte şi nu va fi nimic deschis. Cu plăcere.
***
***
Dacă doreşti mai multe discuţii despre filme, poţi să şi susţii blogul. Aici. Şi poţi să-mi dai un mail la poşta redacţiei: birou@lorenalupu.com.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
Sh*t They Say