Despre haleală, cu luciditate

Postarea care urmează mi-a fost inspirată de un comentator. Unul care, în glumă cică, mi-a dat faimosul dicton “Rămânem cu ce mâncăm, bem şi futem”.

Triplu bleah.

Mă uit la oamenii de afară. Mulţi dintre ei sunt imenşi, ca nişte tancuri sovietice. Mulţi îşi petrec ziua anticipând ce vor mânca. Într-o redacţie, aveam o colegă care o suna pe fiică-sa şi invariabil, prima întrebare era “Ai mâncat?” Nu: “Ai aflat ceva interesant la şcoală? Dar din alte surse? Ai citit ceva special? Ai văzut ceva care să-ţi fi rămas în minte? Ai petrecut ziua într-un mod care să însemne ceva pentru tine şi pentru cei din jur?” Nu, toate astea nu contează, important e dacă “ai mâncat”. Te poţi lipsi de sens, de bucurie, de senzaţia vieţii trăite cu adevărat, pe mă-ta o doare în pizdă. Important e dacă ai mâncat.

Când eram copil, mi se dădea să mănânc cu regularitate. Şi cu asta, îndatoririle părinteşti luau sfârşit. Conta dacă între două mese ţi-ai exersat într-un fel sau altul intelectul, imaginaţia, sufletul? Nu. “Ai ce mânca? Înghite şi taci”.

Mâncarea e overrated. Şi acum am zile în care uit să mănânc. Faptul că uit să mănânc nu îmi influenţează nici energia, nici creativitatea. O masă de unul singur e la fel de jalnică, precum băutul de unul singur. Iar una cu prietenii e mai mult un prilej de bucuria comuniunii decât de ghiftuială, şi e normal să fie aşa.

În schimb, partea care mă enervează mai mult e aia cu “rămasul”. Şi faptul că multă lume gândeşte aşa. Asta vreţi voi să scrie în necrologul vostru? “Gigel Mircel, soţ şi tată iubitor. A mâncat vagoane întregi de sarmale şi munţi de cârnaţi de Pleşcoi?” Astea vreţi să fie ultimele voastre cuvinte: “Pentru mine, viaţa a însemnat tocană de vită şi răcitură la discreţie?”

Întrerup aici această postare, pentru că mi-e extrem de greaţă. Revin în curând. Iar celor care gândesc aşa, vă urez obezitate plăcută, diabet fericit şi plăci arteriale cu spor. Veţi înţelege că vă vreau răul. Nu, proştilor, astea se întâmplă de la sine dacă băgaţi în voi ca-n vagon. Mai lăsaţi tacâmurile din mâini – există viaţă şi dincolo de ele.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. aritsch says:

    Mi-ai adus aminte de cugetările lui Zorba:
    “Spune-mi ce iese din ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti. La unii se transformă în osânză şi în scârnă, la alţii în muncă şi voie bună, iar la alţii, cum am auzit spunându-se, în Dumnezeu. Aşa că-s trei soiuri de oameni.”

    Deci pe mormânt ar fi, mai degrabă: “Gigel Mircel, soţ şi tată iubitor. A lăsat pe această lume o soţie, trei copii şi 60852 kg de scârnă.”

  2. Coix says:

    Prea vezi lumea in alb si negru. Nu tre sa bagi in tine ca spartul, absolut deloc, dar mancarea poate fi si o placere.
    Este genial cand descoperi un restaurant “cu specific (oriental apropiat sau indepartat)” nou, dupa regula “cu cat arata mai rau, cu atat e mancare mai buna”, plin de mancaruri de care nu stiai ca exista si pleci in expeditie culinara. Si asta este un mod de a-ti largi orizontul si a acumula cunostinte noi. De exemplu mie mi-a povestit un nenea arab (blond cu ochii albastri, for the record) despre diferitele influente din bucataria arabeasca, dupa zone si vecinatati in timp ce asteptam dupa o masa la unul dintre restaurantele mele arabesti preferate. Si ca cea mai buna mancarea pe care a mancat-o vreodata a fost in Damasc in cartierul armenesc. Nici nu stiam ca Damascul are cartier armenesc. Si am mers acasa am citit mai departe despre asta.

    • Lorena Lupu says:

      păi din ce povesteşti tu aici, mâncarea e mai degrabă un pretext cultural. deci tu nu rămâi cu ceea ce mănânci, ci cu ceea e e dincolo de mâncare. cu alte cuvinte, zici ce zic şi eu, dar cu cuvintele lui Calistrat Hogaş. 🙂

  3. kingsnake says:

    Sunt in aeroport, astept avionul si citeam articolul tau. Ce am auzit in imediata apropriere fix dupa ce terminasem de citit? “As manca o friptura!”. Si dupa asta au urmat 10 minute de filosofat pe tema cefei de porc.:))

    Deci pot sa spun ca asist la crearea vietii.

  4. Ovidiu-Adrian Marinescu says:

    Sunt deacord cu ideea…atunci cand calatoresti in strainatate, de ex.Franta, Liban, Turcia sau Belgia, primul lucru este sa aterizezi intr-un restaurant cu specific…sau in Londra sau Dublin intr-un pub unde sa te imbeti pula cu bastinasii, in italia in special laNapoli intr-o pizzerie, la Amsterdam sa te faci maimuta intr-un cofee shop si apoi sa te retragi ca omu’ intr-un birt sa “incerci” cateva Cuba-Libre etc. Insa de fiecare data cand plec in strainatate dupa incercarile de mai sus, cel mai important lucru-i cautatul de dame de companie si pretul pe ora, asta in Spania, Olanda, Ungaria, Belgia, Germania, fara a pune la socoteala paradisuri precum: Istambul, Chisinau, Kiev si bine inteleses Moskova. Ce parere aveti?
    P.S. Chinezii au o vorba: Un om traieste sapte vieti dar isi aduce aminte, de una singura!

  5. animal00 says:

    Munte de plescoi? Ioi…bun

  6. Radu says:

    Pai stii de ce nu esti si tu succinta ?
    ” Diferenta intre un scriitor profesionist si unul amator e ca cel profesionist nu mai poate fi oprit din scris “. ( Tudor Octavian )

    Tu accesezi sfere spirituale inalte, mey, nu zgarmi dupa inspiratie in cefe de porc. 😛

  7. McLotus says:

    Aşa e, pentru majoritatea oamenilor viaţa este mâncare şi sex. Pentru o mai mică parte dintre ei viaţa înseamă influenţă socială şi putere de control. Abia apoi viaţa începe să devină, pentru restul, iubire, creativitate, introspecţie, cunoaştere, comuniune, mister. Dar deja aici o dăm în SF-uri şi vorbind aiurea se arde mâncarea pe foc. Însă cu un lucru nu sunt de acord. Spui că o masă de unul singur este jalnică. Nu este. Masa nu reprezintă totul dar asta nu înseamnă că nu te poţi bucura de ea, savurând-o, de vreme ce oricum eşti obligat să o consumi. La fel cum corpul fizic nu este totul dar asta nu înseamnă că nu trebuie să îl iubim şi îngrijim. Singuri, în cuplu sau în grup.

  8. kixx says:

    Na, iaca, te-ai oprit si tu amu la primu’ nivel din piramida lu’ Maslow

    Normal ca majoritatea poporului se rezuma la asta, pen’ ca asta ii lipseste (sau le-o lipsit in copilarie, sau ceva trauma legata de asta)… nevoile fiziologice is pe primu’ loc, ca asa functioneaza mintea oamenilor. Ce sa se gindeasca ala ce moare de foame la nemurirea lui si care sa fie scopul lui in viata cind ii chioraie matele si n-are ce fute?

    • Lotus says:

      Asta merge pentru cei care au nevoie de puţin zăhărel ca să îi ademeneşti la “cele spirituale”… Dar de exemplu un Brâncuşi va sculpta în orice condiţii exterioare l-ai pune.

      • kixx says:

        Da ma, da astia-s oamenii cu pasiuni asa de puternice, ca sculptura le tine si de cald, si de foame, si de tata si de mama.

        Asa o fi unu la N milioane… noi, muritorii de rind (sau na, poate nu se aplica la tine) nu ne arde de compus simfonii neterminate, decit in conditii ceva mai omenesti.

        • Lorena Lupu says:

          kixx, honey, eu am mers mai departe şi am pus problema “cu ce rămânem”.

          în mod curios, mulţi oameni preocupaţi de mâncare au berechet ce mânca. dar s-au blocat la acel nivel al piramidei lui Maslow.

        • Lotus says:

          Deci ai dreptate dar eu punctez faptul că există o cauză interioară, nu numai exterioară. Că nu trebuie să ai o pasiune la fel de puternică ca şi Brâncuşi ca să îţi pese mai mult de văzut un film bun sau citit o carte f frumoasă decât de papa. Şi pe urmă, este vorba de un mod de a gândi care este prezent inclusiv la cei care au ce mânca. Că şi reciproca este valabilă – ia un gurmand şi fă-l milionar şi tot de mâncare o să se preocupe… De bine de rău, nu murim de foame aşa pe capete, la modul propriu. Însă da, ai dreptate: înfometează poporul şi vei avea mai puţin poeţi, artişti sau gânditori…

        • kixx says:

          Lorena, darling, e adevarat, “ce ramine?” e chiar o intrebare buna.

          Eu, unul, sper sa ramina dupa mine citiva copii care vor fi invatat atitea de la mine, incit sa poa’ sa fie mai fericiti decit sint eu. Altu’ poate va vrea sa lase in urma o opera de arta sau un imperiu financiar.

          Dar si dupa mine, si dupa artist, si dupa omul de afaceri vor ramine si cele 50 de tone de excremente si destul altele, poate niste amintiri ale unor prieteni despre nopti nedormite, sau niscaiva comentarii pe un blog, cine stie, chiar si regretul unei iubiri neimplinite din tinerete … dar si acela care se gindeste numa’ la mincare, poate sa lase dupa el legenda unui ospat pantagruelic sau o reteta culinara nemaivazuta.

          Ce vreau sa zic despre “ce lasi in urma” e ca:

          1) e absurd sa le reduci la platitudini de genul “minci, bei, futi”
          2) e doar partial sub controlul fiecaruia
          3) ramin multe chestii de care nici nu-ti dai seama ca le-ai cauzat/creat

          Floare de lotus, eu discutam extremele, pentru ca Lorena a pornit de la o extrema, si tu ai adus in discutie cealalta extrema.

          Of course, pe linga aceste extreme sint jde mii de oameni moderati, dar aia nu-s interesanti pentru ca nu pot servi ca exemplu decit pentru conceptul de mediocritate :))

      • para says:

        @Lotus,
        cica lu’ Brancusi, cand ii venea cheful, baga puiul intreg in forja din atelier, destupa vinoasele de acasa si manca cu d-alde Erza si cu pretenii lui pe masa de gips, pe care o rascheta la sfarsit de grasimea scursa dupe deste.

  9. Radu Ionescu says:

    Parerea mea este ca exista mancare si mancare, si pentru unii oameni o mancare buna stimuleaza placut un simt, gustul, la fel cum o melodie buna stimuleaza auzul. Si pana la urma face parte din micile placeri ale vietii care o fac mai buna caci, pentru multi, este, sa folosesc tot un dicton, ca pilozitatea in anumite zone ale anatomiei umane. Daca tot asculti muzica, asculti ceva bun, daca tot mananci gaseste ceva sa iti ofere o mica placere senzoriala. Desigur asta nu inseamna ceafa cu cartofi prajiti sau hamburgeru’ la fast food.

    Acum nu vreau sa par nihilist da in marea schema a lucrurilor necrologul nu prea conteaza, ai trecut de faza in care iti pasa daca ai inventat penicilina sau ai consumant 1 miliard de pizza.

    • Lorena Lupu says:

      “Acum nu vreau sa par nihilist da in marea schema a lucrurilor necrologul nu prea conteaza, ai trecut de faza in care iti pasa daca ai inventat penicilina sau ai consumant 1 miliard de pizza.”

      Păi nu e chiar aşa. Cel care a inventat penicilina a salvat puhoi de vieţi. A lăsat o moştenire valoroasă. Ce-i drept, poţi alege să nu te intereseze asta şi să te rezumi la balotat sterp – nu îţi impune nimeni să fii valoros. Tu decizi.

  10. dadatroll says:

    Hai ca nu mai mananca nimeni tacamuri in zilele noastre de cat pe vremea la Ceausescu mai manca oameni tacamuri si si atunci numai aia care traiau la orase si navea bunici la tara sau rude la partid. Casa era inainte, mai bine.

  11. nedormitul says:

    comuniştii priveau haleala ca pe o compensaţie a muncii – nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă. Munca era privită ca pedeapsă pentru “putori” şi mijloc de a obţine “premiul”, adică haleala, care a devenit astfel un scop. munca brută, fără creativitate, fără finalitate, și haleala aproape standardizată – tacîmuri. dadatroll înţelege mai bine

    • Lorena Lupu says:

      postarea mea nu e legată de o anume epocă. e valabilă ieri, azi şi mâine. şi cred că ar fi cazul să încetăm să ne raportăm la comunişti.

      • nedormitul says:

        cînd mulţi oameni încă activi trăiesc, gîndesc şi se manifestă ca în epoca aia, vrem-nu vrem, ne raportăm la ea. cînd un român chelutieşte în medie 37% din venituri pe mîncare – asta însemnînd că clasa muncitoare cheltuiește mai mult comparativ cu clasa de mijloc şi cei înstăriţi – ne putem explica de ce mîncarea ocupă un loc atît de important în preocupările românilor, spre deosebire de muncă. am trăit, mai ales în ultimii 10 ani de comunism, în “foame”. inevitabil, unii n-au ieşit din starea asta.

        • nedormitul says:

          a doua preocupare majoră, după mîncare, era televizorul. drept urmare, după 21 de ani, românii sînt no. 1 ca număr de ore petrecute în fața televizorului.

        • nedormitul says:

          și a treia, la mică distanță? n-o mai zic, dar de patru ani tot se produc mici revolte, ba că taxa de drum e prea mare, ba că a crescut prețul benzinei şi motorinei. zbang!

        • Lorena Lupu says:

          singurul mod de a-i face pe oameni să nu mai trăiască, să nu mai gândească şi să nu se mai manifeste ca atunci este să le insuflăm gândul că a trecut. atâta timp cât încă facem comparaţia, ne legăm singuri de gard.

          principalii vinovaţi pentru stagnare suntem tot noi, pentru că gândim într-un mod stagnant.

        • aspiridon says:

          foamea are aceeasi perceptie peste tot. ma voi raporta, comparativ, la SUA, unde rata obezitatii era trecuta bine de 55 % din totalul populatiei.
          e adevarat, se pare ca au fost depasiti de mexicani, mai nou.
          totusi, Romania nu se afla in topul tarilor cu o rata de obezitate crescuta.
          eu cred ca s-a iesit din acea “foame” de care pomeneai, numai ca nevoile individului au ramas aceleasi.
          drept dovada ca nu mai suntem in acea stare este faptul ca romanii nu isi mai fac aceleasi stocuri de hrana, de lunga durata, ca inainte, ci doar pe termen scurt. nu o spun eu, ci statisticile.

          • Lorena Lupu says:

            bun, dacă e să găsim scuze şi pretexte, vom găsi munţi de scuze şi pretexte.

            eu vorbeam de determinare la nivel individual, nu de “ce fac alţii”. ce fac alţii e problema lor.

        • aspiridon says:

          a doua preocupare majora va fi inlocuita foarte curand cu o alta, de cei care vin din urma. ma refer la computer, strans legat de internet.
          sa reprezinte asta o evolutie?
          am intrebat un adolescent daca stie ce reprezinta un “matroz”. mi-a raspuns sec ca este un fel de caine. nu am putut sa zambesc. nici macar amar.
          sa fie de vina tot comunismul?!

          • Lorena Lupu says:

            da, e o evoluţie. televizorul n-are google.

            iar fazele astea menite să ne arate superioritatea intelectuală faţă de alţii, punându-le întrebări care să arate că noi eştem dăjtepţi, iar ei nu, mi se par atât de jenante.

            mă bucur că ştii ce este acela “matroz”. acum, spune-mi ce este acela “exemplu” şi alcătuieşte-mi o propoziţie în care cuvântul respectiv să fie utilizat într-un mod corect.

  12. aspiridon says:

    hotararea la nivel individual tine, printre altele, si de influenta grupului sau de anumiti indivizi ce reprezinta grupul.
    nestiind care era rata corecta a obezitatii, am cautat pe net si am dat peste un articol al unei jurnaliste. mi-au sarit ochii pe o afirmatie a domniei sale. citez:
    “…in nicio scoala din California nu exista tonomate cu suc…”.
    ce mesaj poate extrage de aici individul tinta?

    • Lorena Lupu says:

      acum depinde de context. degeaba îmi citezi ceva, dacă nu citezi şi atitudinea autorului faţă de acel ceva. ruperea din context e o altă boală specific românească.

      era un articol despre efectele pozitive ale unui plan de reducere a obezităţii în rândurile tinerilor, iar propoziţia respectivă semnala un succes?

      era un articol despre neajunsurile şcolilor din California şi propoziţia respectivă semnala o nemulţumire?

      mai departe: despre ce sucuri era vorba? sucuri din familia Coca-Cola? sau sucuri din fructe, fără zahăr adăugat şi fără conservanţi?

      individul ţintă nu poate extrage nici un mesaj, dintr-un motiv simplu: citat trunchiat, informaţie incompletă.

      • aspiridon says:

        nici macar nu ai citit ce am scris, doar ai raspuns.
        era vorba despre “tonomate” cu suc si despre informatia transmisa catre individul cu “matrozul”.

        e clar, nu ma pot supara pe tine niciodata! 🙂

        • Lorena Lupu says:

          ba am citit exact ce ai scris.

          sunt două informaţii fără legătură una cu cealaltă, o “aroganţă” a ta faţă de un adolescent mai puţin citit şi un citat rupt din context dintr-un articol al cuiva.

          iar dacă făceai aluzie la faptul că traducătorul articolului a tradus greşit “automat” prin “tonomat”, ţin să menţionez că autorul american nu are nici o vină.

    • aritsch says:

      …ca doamna jurnalista nu stie ce este un tonomat?

  13. aspiridon says:

    nu inteleg ce vrei sa demonstrezi. ca esti mai desteapta? ok, iti acord acest statut.

  14. aspiridon says:

    Lorena, ce este acela un tonomat?

    • Lorena Lupu says:

      o chestie în care bagi monede şi selectezi dintr-o ofertă de melodii date una pe care vrei s-o asculţi.

      vezi, spre deosebire de tine, eu ştiu să răspund la întrebări. 😉

      tu nu mi-ai răspuns la întrebarea cu “exemplul”, la aceea cu “ce te face să te crezi atât de deştept încât să faci pe arogantul cu adolescenţi care nu îţi datorează ţie nimic” şi la cea cu contextul. Your turn.

  15. aspiridon says:

    si dai si raspunsuri corecte, totodata. bravos! 🙂

  16. aspiridon says:

    cand ai sa corectezi si tu teste, sigur o sa realizezi ca nu este vorba nicidecum de aroganta.
    si b), ai dreptate, nu-mi era dator cu nimic. insa eu i-am fost dator cu o explicatie.
    cam atat pentru azi.

    • Lorena Lupu says:

      am lucrat berechet ca redactor şi corector. Ce-i drept, nu pe teste, ci pe texte. Şi poate de aceea “a realiza” cu sensul de “a-şi da seama” mi se pare de un vag romglezism neplăcut auzului. chit că a fost acceptat în dicţionar şi cu acest sens.

      dacă tot ne dăm corectori, să simţim pe pielea noastră cum e. zic.

  17. Adi.M says:

    Eu nu inteleg sintagma ramanem cu ce mancam, bem si futem. din contra, toate sunt trecatoare. Nici macar ca amintire nu le poti pretui,ca daca le tii doar la stadiul de amintire si nu le mai practici deja e deprimant( chiar mortal as zice :D).
    Acu, sa corectam rationamentul: “ramanem cu experienta acumulata in urma a ce mancam, bem si futem”.
    Acu, refacem critica: Termenul de experienta denota caracterul de perfectionare al actiunilor repetate. Astfel se distinge ambitia de a ajunge la o performanta cat mai superioara calitativ in activitatile practicate ca fomist, betiv si armasar salbatic.
    Si uite cum am sarit de la baza in varfu’ piramidei lu’ Maslow.

    Lasand gluma la o parte, tocmai mediocritatea aia de care zicea cineva mai sus trebuie pretuita. Aia sunt cei care au un echilibru bun si stabil in domeniul mancarii. Se bucura de ea fara a face masa atractia zilei. Poate decat sa mananci niste ciuperci de 5000 de euro 😀

    • Lorena Lupu says:

      mâncatul, băutul şi fututul sunt acţiuni repetitive. experienţa e repetitivă. un copil de doi ani are experienţa în materie de mâncare a adultului (o dată ce a mestecat cu dinţii şi a înghiţit). deci putem muri de la 2 ani?

  18. Nu ştiu cum să zic, dar mi s-au ridicat sprîncenele cînd am intrat, după cîteva zile de absenţă, şi văd că tot despre mîncare ai scris şi tu. Bine, oarecum, că şi eu oarecum tot despre flămînzii nesătui ai zilelor noastre.

    Foarte trist exemplul dat, Lorena. Şi aia cu grijile generaţiilor de părinţi din vremurile comuniste: să-ţi dea să mănînci şi un acoperiş deasupra capului, asta însemna să fii părinte….
    Pe de altă parte, să ştii că am asistat la o discuţie care mi-a ridicat părul în cap, între un cuplu de americani şi unul de britanici londonezi chiar, într-un autocar care se întorcea de la Chichen Itza la Cancun (superba mea vacanţă în anul meu de Au pair în SUA). Ăştia au vorbit tot drumul înapoi de la unul dintre cele mai impresionante situri mayaşe… despre preţuri în supermarketuri şi preţuri în restaurante şi altele asemenea, comparîndu-le pe cele britanice cu cele americane. La dus, am mai schimbat şi eu vorbe cu ei, că stăteau pe lîngă mine. La întoarcere am zis că nu se mai termină drumul ăla… eu încercam să dorm, dar mă cam perturba aerul condiţionat şi-mi îngheţaseră picioarele.
    A fost cea mai horror conversaţie pe viu la care am asistat vreodată… bine, în România cred că m-am imunizat, sînt acasă doar, nu mai aud ce se spune în jurul meu. 😀

  19. animal00 says:

    eu nu inteleg si comentariile sunt prea multe si dubios de nesanatoase :D.
    dilemele mele, care ele sunt mai multe, dar le scot doar pe doo:

    1. artistii/telectualii/influencerii (cemi place cuvantu asta, imi vine sal iau acasa) nu manca si nu se caca?
    2. o mancare buna nu poate fi privita ca o opera de arta?

    • Lorena Lupu says:

      1. ba mănâncă şi ba se cacă, dar nu fac din asta esenţa vieţii lor.

      e o diferenţă între X care îşi petrece ziua anticipând ce va mânca şi Y, care îşi vede de ce are de făcut şi la ora prânzului, vede el.

      2. probabil că da, dacă vrei tu. dar atunci şi o partidă bună de sex e tot o operă de artă. propun ca de mâine, prostituatele cele mai pricepute să fie înălţate la rang de regine.

  20. xxlweblog says:

    Plimbandu-ma prin public am auzit sosoteli: pe cand un post asemanator si despre ultima parte a tripletei bleah-uite? :)))

  21. animal00 says:

    1. nu ridica la rang de arta ceea ce faci tu. stiu stiu, e blogu tau, poti sa ridici la rang de arta orice.
    Nu este nici o rusine in a anticipa o mancare buna. Pe langa calitatile ei de umplere a matului, o mancare buna poa sa iti dea si alte simturi peste cap.
    Mancarea nui toata la fel, deci plm, sofismul evident e evident 😀

    2. “prostituatele cele mai pricepute să fie înălţate la rang de regine” – zi zau ca nu-i deja asa

    • Lorena Lupu says:

      1. ba ridic la rang de artă ce fac eu, pentru că ştiu exact cât valorează. nota bene: nu vorbesc de blog, ci de ceea ce fac. te invit să-mi cumperi şi să-mi citeşti cărţile, iar după aceea îţi câştigi dreptul să-mi spui dacă-s artă sau nu. până în acel moment, orice afirmaţie de genul “nu ridica la rang de arta ceea ce faci tu” pe neveu se taxează cu “flit în morţii mă-tii”. pe bună dreptate, zic eu.

      e de-a dreptul scârbos să auzi oamenii din jur bălind după mâncare. prin asta nu spun că nu e dreptul lor să fie scârboşi. da, trăim într-o ţară liberă, nimeni nu vă poate opri să fiţi jenanţi.

      2. de către cine? au nu tot de către oameni la fel de jenanţi?

      • Lorena, acum mie una îmi place să gătesc. Nu fac din asta scopul vieţii mele, nu mă gîndesc toată ziua la ce voi mînca, îmi amintesc cînd mi-e foame. Dar o dată pe săptămînă îmi place să fac ceva special, să încerc o nouă reţetă, o nouă combinaţie. Chestia asta ştiu ca ţine de partea culturală a mîncării, dar şi de cea ludică. În plus, dacă ai uşoare înclinaţii către hedonism… atunci cînd mănînci o mîncare a cărei gust îţi dezmiardă papilele… este un moment de savurare intensă.
        Bun, îţi dai seama că, după momentul savurării, trecem la altceva. Poate chiar un film sau o carte, să ne tihnească. 🙂

  22. animal00 says:

    1. cred ca ai inteles gresit ceea ce am vrut sa zic acolo.
    tu zici “mancarea nu ma intereseaza, uneori uit sa mananc”. De aici extragi urmatoare fraza: “toti cei care sunt interesati de mancare sunt rupti in creier” pe care o duci la culmi axiomatice (m-am pierdut in virguli). Termenul arta era folosit pentru ca tot vorbeam de artisti.
    nu am zis “nu te da artista ca ai scris o carte” pentru ca nu asta imi era intentia. Deci asta nu e o scuza sau o justificare.

    Eu tot sper ca acest articol se vrea impotriva celor care au drept unic rafinament intelectual mancarea.

    2. asta numa daca regii sunt jenanti

  23. Flori says:

    In lumea aia nasoala si urata, exista si oameni ne0bezi carora le place sa manance, sau sa gateasca. Si nu vorbim de tocanitza si sarmale si slana. Da’ poate e greu sa iesi din ele…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: