Când vine vorba de Valentine’s Day, oamenilor le place teribil de mult să protesteze, să se jeluiască lung în privinţa cheltuielii, să relateze poveşti despre cum te desparţi de gagică-ta pe 13 februarie şi reapari în viaţa ei de pe 10 martie încolo şi aşa mai departe.
Ca să nu-i menţionăm şi pe aurişti, care nu se pot opri din a delira despre cum sărbătorile americane ne anihilează fibra naţională şi despre cum dacă Burebista nu sărbătorea Valentine’s Day, noi de ce am face-o.
Recunosc, acum câţiva ani şi eu scriam ironic despre Valentine’s Day. Scriam ironic despre orice era sensibil, siropos şi lăcrămos, pentru că aveam prea mulţi pisălogi în viaţa mea care să mă frece la icre că femeia are obligaţia biologică de a fi sensibilă, siropoasă şi lăcrămoasă, printre cratiţe.
Între timp, societatea, sau cel puţin cercul meu social, a renunţat în linii mari la acest tip de presiune care îmi trezea toţi demonii. Pe de altă parte, şi eu m-am maturizat, şi simt că nu mai am nimic de demonstrat, nici mie şi nici societăţii. Sunt stăpână pe ce ştiu să fac, îmi asum deciziile pe care le iau, iar “roastul” merită rezervat celor care realmente se poartă ridicol, nu tuturor la grămadă, că apoi nu se mai distinge unde glumeai serios.
Bun. Examinând Valentine’s Day din perspectiva mea de acum, pot spune că nu e doar o sărbătoare ok, ci una necesară.
“Da, rahatul ăla importat de la americani”.
Am importat atâtea rahaturi real dăunătoare de la americani, ca de exemplu Coca Cola, McDonalds şi corectitudinea politică. Voi dezvolta de ce V-Day e o idee bună.
“Da, ursuleţii şi inimioarele de pluş. Asta lauzi tu?”
Exact ca în cazul Crăciunului, decizia de a trăi spiritul profund al sărbătorii sau de a te pierde în semnalizări exterioare ale consumerismului aferent este strict în ograda ta. Firmele nu-şi fac decât treaba, atunci când scot noul parfum cu note de iasomie, noul urs de pluş roşu care zice “te iubesc” şi noua inimă de ciocolată cu sirop roşu de zmeură înăuntru.
Ele, însă, nu-ţi bagă mâna în buzunar cu absolut nimic. Tu alegi.
Şi tu poţi alege ceva care să aibă sens intim pentru cuplul vostru.
Pentru că, hai să fim sinceri. Căsniciile nu se ţin împreună nici prin presiuni exterioare, nici prin acţiunile teroriste ale Coaliţiei pentru Familie sau ale oricărei organizaţii similare de masculi narcisişti şi babe bisericoase setate pe “dacă-eu-am-fost-caftită-toată-viaţa-tu-de-ce-să-fii-liberă”, nici prin limitarea opţiunilor femeii, nici prin legalizarea “violenţei domestice uşoare”, Putin-style.
Căsniciile se ţin împreună prin conştientizarea faptului că celălalt nu e proprietatea noastră şi prin menţinerea, în anumită măsură, a flirtului şi tandreţii care au creat relaţia cu pricina. Sigur, job, necazuri, ţevi sparte, etc. Dar job, necazuri şi ţevi sparte aveai tu şi înainte. Şi totuşi: pe durata perioadei de tatonare, nici Ionel n-o trata pe Mărioara drept “serviciul de călcat cămăşi”, nici Mărioara nu se bucura de fiecare eşec al lui Ion cu “vezi, mă, ţi-am zis eu că nu eşti bun de nimic.”
Ambele sexe, în mai mică sau mai mare măsură, se transformă când li se confirmă “proprietatea” pe cuplu. “Ai jurat să-mi fii alături la bine şi la rău, deci pot să dau drumul la robinetul de ‘rău’.”
Şi, datorită acestei nepăsări, oamenii se distanţează emoţional unii de alţii. Ce încearcă biserica şi organizaţiile radicale să facă e să remedieze problema punând presiune pe unul singur dintre membrii cuplului. Ş desigur, acel unul singur e femeia, pentru că femeia e sacul de box al tradiţiei: “femeie, e datoria ta să te supui şi să suporţi”. Ceea ce e nedrept, inechitabil şi, iată, se lasă cu #metoo.
Ceea ce încearcă sărbătorile iubirii, ca Valentine’s Day, e să insufle, în măsura în care se poate, o parte din mindset-ul începutului în AMBII membri ai cuplului. Ceva de genul: “La un moment dat, l-ai văzut pe acest om ca pe cea mai bună opţiune din viaţa ta. Să încercăm un Restore System.”
Pentru că nici o relaţie din univers care a luat-o pe mirişte nu va fi readusă pe făgaşul sănătos umilind doar pe unul dintre combatanţi şi supunându-l în totalitate hachiţelor celuilalt. Soluţia menţinerii constă în mediere, în comunicare, în înţelegere reciprocă şi în momente asumate de romantism.
Fără acestea, orice casă ajunge un loc în care doi oameni se detestă mocnit sau asumat şi se plâng oricui are chef să-i asculte cum celălalt le distruge viaţa şi în câte moduri.
***
Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
Sh*t They Say