Eterna temă a înjurăturilor în film

E amuzant cum am ajuns eu avocatul lui Micutzu, tipul care mi-a năpustit pe cap toată gherţoimea din România. Dar din nou un film al lui Micutzu a intrat pe Netflix şi din nou cotcodăceşte opinia publică indignată că vaaaai, înjurături în film.

Realitatea este una singură: acest comedian ambiţios a reuşit să resusciteze interesul public, popular, în cinematografia românească, într-un mod în care băşinile artistice autoindulgente ale lui Cristi Puiu nu o vor face vreodată în această viaţă. Băiatul ăsta a izbutit să readucă pe profit o artă care, de minimum trei decenii, e locul în care se duce bugetul pe cultură să moară.

Putem să ne minţim de unii singuri că nu e aşa, dar cifrele sunt ale naibii de elocvente şi nu au obiceiul să bage diversiune, ca politicienii.

Sau putem să începem iar, ca o adunătură de găini conformiste provinciale, să dăm tare din aripi şi să ne agităm că, ăvaaaai, înjurături în film. O discuţie atât de stupidă şi de înapoiată, încât ajungi să te întrebi când a sosit în staţie trenul din 1966 şi de ce era supraaglomerat.

E cu atât mai amuzant când se trezeşte câte un fotbalist, adică un gigel al cărui discurs e cam aşa: “Vai, sămbagpl, iar ne trimit ăştia în f**tul ăla de cantonament, p*şa-m-aş pe morţii lor, şi după ce îmi belesc p*la cu atâta antrenament, mă ţin la rezerve, f*tu-le muma-n c?r” – să se agite tare: “Mi se pare şocant şi nedemn că acest film are înjurături. Ce învaţă copiii noştri?”

Păi, copiii tăi, gogule, învaţă înainte de toate din conduita ta personală, infinit mai mult decât dintr-un film de două ore, pe care-l uită mâine.

În plus: nu e treaba artei să-ţi educe copiii. Dacă voiam să educăm copii, ne făceam dădace profesioniste şi ne aşteptam la un salariu. Când un creator construieşte un concept pentru un produs artistic, ultimul lui gând e: “ok, hai să educ şi copii cu asta”. Dacă nu e film pentru copii şi nu e cu gaşca Zurli în rolurile principale. Dar ai tot pe Netflix categoria kids şi e responsabilitatea ta de părinte să-l dirijezi pe Marinică acolo, în loc să ţipi la artişti să-şi cenzureze şi să-şi edulcoreze mesajul, de parcă întregul univers ar fi dădacă la copiii tăi.

Copiii tăi sunt responsabilitatea TA, nu a noastră. Tu ai avut orgasm când ţi-ai tras-o şi i-ai conceput, nu Micutzu.

Iar arta, de orice tip este ea, e tributară unui mesaj. Celebrul “ce vrea să spună autorul”. Şi uneori, autorul vrea să-ţi transmită să s*gi p*la, iar dacă povestea şi intensitatea trăirii justifică asta, e perfect în regulă.

Nu mai fiţi ţărănci proaste şi ignorante: “vaaai, a zis cuvântul cu p, creieraşul meu mononeuronal a dat instant shotdown şi cloncăn de parcă nu mi-am primit porţia de grăunţe.”

Arta înseamnă libertate absolută. Creatorul poate folosi, în modul cel mai liber, toate mijloacele din univers. Ce e important, la final, e dacă rezultatul e un film la care vrei să te uiţi. Sau un film insuportabil de plictisitor şi enervant marca Cristi Puiu. Care, btw, foloseşte şi el pe alocuri p*la, dar o face atât de anost şi de anticlimactic, încât te întoarce instant spre cele sfinte.

Da, înjurăturile au loc în artă, acolo unde personajul şi situaţia o impun. Sper că v-am lămurit, o zi bună.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.