A Drunken Sailor

Nu v-am spus niciodată asta, dar am visat toată copilăria să descopăr ceva absolut nou, ceva cum nu s-a mai văzut şi nu s-a mai auzit niciodată.

1. Arheologia.

Prin clasa a II-a, am fost duşi la muzeul din Sfântu Gheorghe şi ni s-a explicat “cum te cheamă pui de dac? Attila” că toate cioburile alea naşpa erau descoperite prin săpături ARHEOLOGICE. Buuuuon, am cooptat nişte mucoşi de prin spatele blocului şi am început să săpăm într-un loc mai noroios, unde ni se părea nouă că e potenţial de cioburi naşpa. După vreo patru zile de săpat şi negăsit nimic, unul a avut o idee. “Are maică-mea o vază, o spargem şi zicem că am găsit cioburile şi-s vestigii istorice şi ajungem celebri”. Le-am mânjit noi fain-frumos cu noroi, şi… când le-am dus la învăţătoare, odată ce răsare de sub noroiul unui vestigiu arheologic ştampila cu Fabrica de Ceramică Iaşi.

Şi am mâncat bătaie.

2. Speologia

La scurt timp după aia, am citit despre Tom Sawyer şi Becky în peşteră, ce frumos împărţeau ei ultimul biscuit. Am luat un băieţel cu mine şi ne-am dus la peştera de la Almaş (jud. Covasna) să facem un remake. Pe atunci nu ştiam că facem un remake. Problema era 1. că peştera era prea mică şi, oricum te învârteai, tot la ieşire ajungeai, 2. un nene şi o tanti se pupau când am ajuns noi acolo şi ne-au zis nişte poveşti urâte ca să ne sperie. am ieşit, am încercat şi noi să ne pupăm, am decis că e ceva bălos şi foarte scârbos, apoi ne-am mai învârtit prin zonă şi am încercat din nou să fim Tom Sawyer şi Becky. De data asta, nenea era culcat cumva peste tanti şi se băteau, sau dracu’ ştie ce făceau, că trăseseră geaca peste ei. Mă rog, problema lor.

Acasă, ne-au primit ăia cu unde-umblaţi-draci-obraznici-plm. Şi iar am mâncat bătaie.

3. “Oaza lui Bloody Fox”

Aceia dintre voi care aţi citit seria Winnetou a lui Karl May ştiţi că în deşertul Llano Estacado exista o singură oază. Oaza lui Bloody Fox. Cei care nu, nu. Bun, noi am decis să construim oaza lui Bloody Fox în pădurea de lângă Sfântu Gheorghe. Nu conta că pădurea nu avea nimic deşertic, şi nici deşertul nimic păduros. Noi nu aveam net, nu aveam Discovery Channel, deci imaginile sărace ale teleenciclopediei nu ne alteraseră libertatea imaginaţiei. Cel mai tare Llano Estacado era pădurea de lângă Sfântu Gheorghe. Punct.
Şi ne-am dus toate jucăriile, setul de ostaşi “dacii şi romanii” – unde dacii, fiind mai rustici, au devenit pieile roşii iar romanii pieile-albe, un set de căluţi-văcuţe-găini-etc. – animalele fermei iar noi, eroii poveştii. Şi a fost foarte frumos. Seara ne-am dus acasă, lăsând toată oaza lui Bloody Fox neatinsă. Dimineaţa – o măturase alizeul. Nu am mai găsit urmă de jucărie.

şi, bineînţeles, am mâncat bătaie.

4. Descoperirile geografice.

La puţin timp după aceea am citit despre Columb şi Magellan. Tot aşa, am cooptat vreo patru puşti şi, vorba refrenului: Magistralaaaa albastră, Drum de ape şi viiis, am dedus noi că trebuie să ajungem la Constanţa, ca de acolo să ajungem la mare şi de acolo vedem noi. Am mers până la gară, am văzut că era tren noaptea spre Bucureşti, de acolo trebuia schimbat, ne-a explicat cineva mai deştept care fusese cu părinţii la mare. Nu ne-am mai dus acasă, de teamă să nu ne interzică părinţii să ieşim mai târziu. Am ars-o prin gară, plănuind ce o să facem cu tot aurul pe care o să-l găsim pe noul continent. şi că noi nu vom tortura pieile-roşii aşa cum a făcut-o Francisco Pizarro. (Apropo, primul comentator care întreabă cine a fost Francisco Pizarro, are ban şi muie. Să nu ziceţi că nu v-am zis).

Am urcat frumos în tren, pe la Braşov a venit naşul:
-Biletele!
Futu-i, uitasem de mărunţişul ăsta.
-Părinţii voştri unde sunt?
-Afară, vin imediat.
Trenul era destul de gol – ideea ne venise în aprilie.
-Nu e nici un adult aici. Voi unde vă duceţi singuri?
-La mătuşă-mea la Bucureşti, a intervenit unul mai tupeist.
Naşul s-a uitat cam dubios la noi:
-Da’ are telefon mătuşă-ta din Bucureşti?
-N-are.
Ne-a dat jos la Braşov, am rămas cu nişte doamne drăguţe din staţie care ne-au dat câte o ciocolată Cibo (nu Tscibo!) şi suc, să le spunem cum ne cheamă. În două ore, a venit un tătic cu Dacia şi ne-a dus la casele noastre.

Şi iar am mâncat bătaie.

5. Chimia

Sora mai mare a unei prietene era fată maaare, ajunsese în a şaptea, avea oră de chimie. Şi nu ştiu care dintre rudele ei îi adusese eprubete, mojar, piuliţă, turnesol, fenolftaleină, tot soiul de soluţii şi de prafuri, cu care ea se dădea bazată în faţa colegilor ei.
Era ea plecată nu se ştie unde, când mi-a venit o idee:
-Hai să facem şi noi chimie. Poate descoperim o substanţă pe care nu a descoperit-o nimeni până la noi.
Şi am început să amestecăm chestii, într-o eprubetă. Dracu’ ştie ce am amestecat – noroc că nu ne-am ars cu nimic, ideea e că eprubeta a făcut bum şi s-a spart. Când a venit acasă, soră-sa s-a supărat fleaşcă, iar noi am mâncat, din nou, o mamă de bătaie.

6. Sinuciderea romantică

După aia, am citit Eminescu, Suferinţele tânărului Werther şi încă câteva chestii în care erou se sinucidea romantic, şi am hotărât să ne sinucidem şi noi. La fel de romantic. Dar cum să ne sinucidem? Partener de sinucidere era tot partenerul de speologie. Ca dovadă că romantismul se practică totuşi în doi. Nu aveam otravă, cuţitele erau sub paza bunicii, pistoale nu. Şi am avut o revelaţie.

Bunicu-miu avea o carte superb ilustrată despre ciuperci. Ciuperci “bune” şi ciuperci “rele”. Ne puteam sinucide romantic cu ciuperci rele. Am ales vreo trei-patru, care promiteau moarte fulgerătoare – să nu suferim prea mult, totuşi – am umblat prin pădure până am găsit unele care aduceau cu acelea, le-am cules şi le-am mâncat. Şi am aşteptat să murim fulgerător.

În nici 20 de minute, ne-a apucat o căcare violentă şi gălăgioasă, de n-am ştiut la care tufiş să ajungem mai repede. Jumătate din manualul de Cultură Civică a căzut pradă sinuciderii noastre romantice. Şi ne-am căcat, şi ne-am căcat iar, şi ne-am tooooot căcat, până când icneam în spasme şi sfimcterele tremurau, dar nu mai avea ce să iasă. Nici măcar o boare de vânt.

Cu chiu cu vai am ajuns acasă, unde am inventat o poveste, cum mi-a cumpărat cineva o prăjitură din comerţ.
Mama: Să nu mai mănânci prostii din comerţ, pun ăştia în ele toate ouăle stricate etc.

Şi de data asta n-am mai mâncat bătaie.

Acum stau şi beau o bere. Tot sper să găsesc o nouă dimensiune în fundul cutiei. Şi mă gândesc: dacă visele ar fi totuna cu realitatea, biografia mea ar fi sunat aşa:

“Lorena Lupu
-a descoperit vestigii dacice de mare valoare
-a făcut ample expediţii speologice, până când a ieşit hăt în Honolulu (că aşa lungă era peştera)
-a ridicat cu mâinile ei prima aşezare omenească în singura oază din Llano Estacado
-a plecat pe mare şi a descoperit al optulea continent, dar nu a maltratat aborigenii, ci le-a luat aurul cu tandreţe şi persuasiune
-a descoperit o nouă substanţă. chimiştii au trebuit să extindă tabelul lui Mendeleev
-şi după toate astea, s-a sinucis romantic şi fulgerător. A murit virgină.”

Ziceţi şi voi dacă n-ar fi fost palpitant.