Adăpostul din Oneşti e un Holocaust al câinilor

Când am văzut prima oară fotografiile cu animalele scheletice, neglijate, lăsate pradă bolilor şi morţii, mi-a stat inima în loc. Era vorba de adăpostul din Oneşti.

Aveam mult de lucru în ziua aceea, n-am apucat să fac mai mult decât să las eternul comentariu indignat al războinicului de tastatură.

Dar zilele trecute am văzut un alt status, al unei doamne care fotografiase cadavrul unui câine cu nasul tăiat, manevră cu care îl poţi trece drept vânat în registrele publice şi poţi pretinde alte gloanţe, dacă eşti fiinţa aia umană sadică şi josnică, derivatoare de satisfacţie din moartea altora, care se numeşte vânător. Treaba se întâmpla tot în judeţul Bacău.

Şi mi-am dat seama că subiectul mă strigă repetat pe nume.

După ce am dat o strigare printre prieteni, aceştia m-au şi pus în contact cu Lidia Zahiu, managerul ONG-ului Help Animals from Oneşti şi cronicar moldovean al unor cruzimi de nedescris ale autorităţilor locale faţă de câinii comunitari.

Lidia Zahiu este studentă la Medicină Veterinară, în anul VI, la Cluj. Interesant e că, în 2012, când s-a întors din Italia în orașul natal, Onești, să renoveze apartamentul pe care-l deținea, nu știa ce facultate va face. Dar, în calitatea ei de iubitoare de animale, s-a oferit să facă voluntariat la adăpostul din Onești. Priveliștea a lăsat-o mască.

“O să vă trimit un raport al Vier Photen. Era groaznic. Aruncam hrana peste gard. Foarte greu am obţinut accesul, tocind încălţămintea la primărie.”

Practic, activitatea adăpostului din Oneşti la acea dată consta din a prinde câinii fără stăpân de pe străzile oraşului, a-i închide într-un ţarc mare şi a-i eutanasia lent, prin înfometare.

Practic, ce constată acest raport Vier Pfoten este că, deşi primarul de la acea vreme, Victor Laurenţiu Neghină, şi şeful pe ecarisaj, Marian Lupică, afirmau că animalele sunt bine îngrijite, ţarcul conţinea câini amestecaţi, de ambele sexe, nesterilizaţi, suferinzi de malnutriţie, boli de piele, parvoviroză, şi nu au nici măcar cuşti decente, sau castroane pentru apă. Concret, adăpostul încălca toate prevederile legii.

Pe siteul primăriei din Oneşti nu apare bugetul local, defalcat de activităţi. Dar când li se trimite mail, se poate afla bugetul alocat gestionării câinilor fără stăpân, cel puţin pe 2017.

 

Cât anume din această sumă ajunge concret la animale? Cel puţin în 2012, cam nimic. După nenumărate insistenţe pe la primărie şi DPP, Lidia a primit dreptul să treacă de gardul de fier care separa lumea civilizată de acest lagăr de concentrare 2.0.

“Erau ţinuţi la grămadă. Mici cu mari, pui cu adulţi, femele nesterilizate în călduri cu masculi, vii cu morţi, cadavre în diverse stadii de descompunere. După ce am intrat, o săptămână nu am fost om. Nu o să uit niciodată cum, sub, sub ochii mei, un câine de talie mare a mâncat puii abia fătaţi ai unei căţeluşe”.

Chestiile alea rotunde se presupunea că oferă adăpost animalelor. Multe dintre ele adăposteau alte cadavre. 

Câine pe punctul de a devora cadavrul scheletic al altui câine, în lupta cu foamea. 

Ligia şi câţiva prieteni pe care i-a adunat au început să aducă de acasă castroane şi mâncare, să facă curat. Dar, deşi ceea ce făceau ele era, practic, munca pentru care erau plătiţi angajaţii adăpostului, aceştia nu erau câtuşi de puţin recunoscători.

“Muncitorii erau mai mereu beţi, ne luau la mişto. Şi ne acuzau că nu suntem normale la cap. să venim de Paşti şi Crăciun. Că suntem nemăritate şi nu avem ce face cu vieţile noastre.”

Deşi adăpostul avea un medic, remunerat şi el, acesta nu putea fi deranjat să presteze jobul pe care îl deţinea pe hârtie, şi, de câte ori Lidia încerca să-i atragă atenţia asupra unei probleme, “mi se reproşa că nu-mi pot exprima părerea din punct de vedere medical asupra căţeilor bolnavi.” Şi atunci, a hotărât să facă Medicina Veterinară. “Oricât de mult am fi hrănit câinii, se întâmpla des ca unii să moară din cauza lipsei totale de asistenţă veterinară.”

Cum putea veterinarul să lase câinii să moară aşa? Lidia explică:

“Administratorul şi medicul sunt vânători. Au împuşcat câini pe baza fondului de vânătoare. Au tăiat boturile câinilor împuşcaţi şi i-au îngropat.”
Măcar pe ăia, notez eu.
“Au consemnat câteva zeci de boturi la asociaţia vânătorilor, pentru a primi gloanţe în schimb.”

În primii trei ani de facultate, a studiat la Iaşi. Încă din primul an, a adoptat şi luat cu ea câinii cu probleme grave, care necesitau tratament. Pe perioada vacanţelor, lucra la adăpost zi de zi, de parcă era angajată acolo, iar în timpul anului, “m-am ocupat de la distanţă de atragerea fundaţiilor din străinătate care să mă ajute să asigur hrană şi tot ce este necesar în adăpost (cuşti, mături, lopeţi, roabe, furtun, apă, găleţi, paie, plasă pentru umbră, cizme pentru angajaţi, turbo jet pentru curăţenie etc). Am încheiat contracte de colaborare cu ONG-uri care să ne sprijine financiar în campanii de sterilizare.”

Iar pentru a avea forma juridică adecvată, Lidia şi grupul ei de prieteni au înfiinţat un ONG, “Help Animals from Oneşti”.

Dar după trei ani de Iaşi, Lidia a decis să se transfere la Cluj. Pentru că şi în cadrul facultăţii se întâlnea cu aceeaşi nepăsare faţă de binele animalelor pe care o constatase în oraşul natal.

Până în 2017, viaţa ei s-a împărţit între şcoală şi munca pe care o depunea pentru adăpostul public cel oficial finanţat cu 800.000 de lei pe lună, bani insuficienţi, se pare, pentru achiziţia unor castroane pentru apă.

Treptat, datorită perseverenţei – şi presei negative – a fost lăsată să facă treabă în adăpost. Dar relaţia nu a fost niciodată una de cooperare şi respect.

“Orice lucru am fi vrut să facem, trebuia să ne milogim, să ne rugăm. Se rezolva într-un final, dar cu mari inistenţe. Să ne dea voie să adoptăm câini, să aducem cuşti, să aducem voluntari. Am zeci de cereri cu refuz sau fără răspuns. De exemplu, am depus cereri să vaccinăm toţi câinii. Nu am primit aprobare”.

Cereri adresate cui?
“Mereu am depus cerere atât către Primarie, cât şi către DPP, să nu ne mai plaseze de la unii la alţii.”

Ce e DPP? o să întrebaţi voi, exact cum am întrebat-o şi eu pe Lidia.
DPP, sau pe lung, Departamentul Public Privat, este o societate comercială al cărei singur acţionar este primăria. Are o multitudine de activităţi, de la salubritatea locală – şi oraşul arată ca o imensă groapă de gunoi, cum puteţi citi aici – la îngrijirea parcurilor şi gestionarea animalelor fără stăpân.

Am putea specula că e robinetul de furat din banii publici, dar nu ne hazardăm să facem asemenea presupuneri, nu?

 

“Prin prezenta, vă informăm că ne puteţi face treaba pentru care NOI suntem plătiţi din banii poporului, dar numai când binevoieşte musculatura noastră.”

Dar, treptat, în pofida beţelor în roate puse de primărie, munca ONG-ului în adăpostul public a determinat schimbări în peisaj.
“Am adus tone de hrană, cuşti, am făcut opt campanii de sterilizare atât pentru câinii din adăpost, cât şi pentru cei cu stăpân, am angajat o femeie opt ore zilnic, de luni până vineri, care să presteze munca de curăţenie şi hrănire.
Nu am lăsat niciodată hrana pe mâna lor. Sunt vestiţi pentru faptul că fură mâncarea şi o vând pe câte o bere – două.”




Automat, în urma muncii lor susţinute, şi câinii au început să arate altfel




Lidia la muncă.

Lidia cu un pacient sterilizat. 


Lidia cu un căţel pe care l-a adoptat din adăpost.

Dar fericirea urma să fie de scurtă durată.

“Ne-am dat foc la casă când am îndrăznit să trimitem către primărie o scrisoare de intenţie în care menţionam faptul că dorim să preluăm adăpostul, motivând că 1) reducem cheltuielile bugetului local şi 2)  suntem mult mai capabili. Propuneam să asigurăm în totalitate hrană, sterilizări, medicamente, îmbunătăţiri în adăpost, adopţii. Ceream primăriei să plătească câţiva salariaţi şi utilităţile.”

Aproape că mă buşeşte râsul auzind-o pe fata asta naivă crescută în vest, cum vine ea în curte la baronul local şi-i propune senin să-i strice maşinuţa de bani, pentru binele unor animale care, cu abia cinci ani în urmă, erau lăsate să moară în chinuri şi împuşcate pentru recoltări de boturi de chiar medicul şi administratorul plătiţi să aibă grijă de ele.

Evident, răspunsul a fost pe măsură:

Din momentul acela, atitudinea lor s-a schimbat radical. În scurt timp, angajata ONG-ului care asigura hrana şi curăţenia şi-a dat demisia, “pentru că voia să rămână însărcinată”, iar după plecarea ei, li s-a interzis complet accesul în incintă.

Iniţial, Lidia a cerut o întâlnire şi discuţie amiabilă prin avocat. A fost refuzată. După aceea, a dat primăria în judecată. A solicitat şi a obţinut, în septembrie 2018, intrare în adăpost prin ordonanţă preşedinţială.

Peste ce a dat, după aceste luni în care ajutorul ei a fost refuzat?

“Nu mai erau câini. Erau doar scheleţi ce aşteptau moartea. S-au mâncat între ei.”

Şi de data asta, nu mai era vorba de scheleţi generici, ci de înşişi căţeii pe care, timp de câţiva ani, îi hrănise, îi tratase şi îi îngrijise cu mâna ei.

Să-ţi vezi toată munca redusă la zero de nişte gunoaie umane cinice şi mânate doar de lăcomie e genul ăla de test mintal pe care eu, Lorena Lupu, nu sunt sigură că l-aş trece.
Între timp, ANSVSA Bacău a venit în control şi nu a sesizat nici o neregulă, ceea ce l-a determinat pe primar să dea un status plin de foc şi pară.

Urmat, la numai o zi, de:

Un primar are dreptul să se răzgândească, nu?

Dacă a existat sau nu acest control, Lidia nu poate să-mi spună. Dar ca urmare a presiunii media şi a termenului de judecată care se apropie, au început să hrănească animalele şi au înfiinţat, într-un sfârşit, o pagină de Facebook care să promoveze adopţiile.

Nu se ştie cât o să-i ţină acest chef de muncă, dar pe baza faptului că, din 2012 şi până în octombrie 2018, când a fost scandalul media al câinilor numai piele şi os, nu au cumpărat o singură mătură, estimăm că îi va părăsi exact în ziua în care ia sfârşit procesul.

“La început, credeam că dacă noi asigurăm marea cantitate de hrană, ei vor investi banii în altceva în cadrul adăpostului, de exemplu o fosă. Dar de unde? Eu am cumpărat şi mop. Maşină de deszăpezit. Turbo jet cu apă caldă, apă rece. Absolut tot. Ei nu au cumpărat niciodată nimic. Nici măcar o mătură. Sau dacă au cumpărat, la adăpost nu au adus.”

Din păcate, nici bunăvoinţa, nici iubirea de animale nu sunt parvoviroză, să se ia prin contact.

O întreb pe Ligia ce solicită prin instanţă.

“Respectarea legii. Propun un contract de colaborare scris, dar de data asta semnat şi respectat. Legea prevede că primăriile au obligaţia să concesioneze serviciul de gestionare a câinilor fără stapan DOAR către fundatii şi ONG-uri. Ei deţin această activitate ILEGAL. Nu există cod CAEN pentru protecţia animalelor.
Noi am putea merge în instanţă pe anularea contractului cu DPP pe fondul ilegalităţii şi obligarea primăriei să concesioneze unui ONG. Însă pe noi ne interesează ca lucrurile să meargă bine pentru câini. Şi dacă ei acceptă o colaborare, atunci eu asta doresc. Pentru că un astfel de proces înseamnă timp pierdut, câini morţi şi bani irosiţi.”

Între timp, pe 27 februarie, au mai dat o hotărâre de consiliu local – 35 / 2019 – găsibilă aici – care să limiteze accesul ONG-iştilor în incintă: să intre pe rând, fiecare câte zece minute, să nu aducă telefoane mobile pentru a colecta probe şi să nu denigreze. Lidia a reacţionat cu o sesizare la prefectură.

În încheiere, ţine să sublinieze:

“Se ştie faptul că adăpostul a fost dintotdeauna în gestiunea unor oameni nepregătiţi din toate punctele de vedere. O ştie tot oraşul. Se ştie cine sunt oamenii care gestionează aceste suflete.”

Pentru cine s-a pierdut în multitudinea de detalii: vânătorii colecţionari de boturi.

“Cum oare se pot transforma nişte killeri de câini în iubitori de animale? Dl Lupică (unul dintre tipii cu boturile, notă Lorena) este un nemernic, un flămând fără pic de empatie. Primăria trebuie să recunoască faptul că nimic nu trebuie să fie bătut în cuie. Şi dacă vin oameni mai buni, mai pregătiţi în domeniu şi pe deasupra mai uşurează şi cheltuiala din bugetul local, atunci de ce trebuie să îi alunge pe aceşti oameni? De ce trebuie să îi umilească şi să le aducă cele mai josnice acuzaţii, fără dovezi?”

Stai, stai. Tot el te acuză pe tine?

“În ultima vreme mă atacă pe mine personal ca om. Că am fost dată afară de la facultate, că am făcut trotuarul în Italia, că trăiesc pe spinarea câinilor, că mint şi că păcălesc oamenii. Dacă măcar una din aceste acuzaţii o poate dovedi cineva, eu plec capul şi în veci nu mai pretind să mă ocup de animale.”

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Unu says:

    Așa e in toată țara in adăposturile de animale , Oneștiul nu-i deloc o excepție din păcate !

  2. Lorena Lupu says:

    OK. Cum eu nu am vedere de sus peste tot ca Dumnezeu, pot scrie doar despre locurile unde oamenii vor să vorbească.

  1. March 18, 2019

    […] ascund faptul că, pentru mine, scrierea textului de ieri a fost o tortură. Iubesc animalele din tot sufletul meu – și dacă aș fi bogată și […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger