Alice în ţara sloganelor

Acum 6 ani, Tim Burton făcea Alice în Ţara Minunilor. Evident, povestea lui Tim Burton avea îngrozitor de puţin în comun cu povestea clasică a lui Lewis Carroll, scrisă în 1865, poveste care a contribuit în mare măsură la naşterea genului fantasy.
În mod deliberat, cartea lui Carroll se deconecta de la realitate şi urma o structură onirică, jucându-se cu logica şi cu cauzalitatea clasică dintr-o naraţiune.
“Ă?”, o să comenteze cititorul meu retardat, se ştie el care.
Adică, nu avea o construcţie de roman obişnuit, unde poţi urmări şi povesti peripeţiile eroilor, ci un şir de întâmplări care se întrerup, se modifică brusc, iau cotituri neaşteptate, iar linia care le uneşte e intenţionat estompată, ca într-un vis.
Bun. E opţiunea unei echipe regizor-scenarist dacă păstrează asta, sau merg pe cu totul altceva. Singura problemă e că, dacă alegi să mergi pe cu totul altceva, ai de răspuns la două întrebări:
1) Cu ce înlocuieşti? (dar să fie la fel de intens şi de expresiv, cum era onirismul cărţilor iniţiale cu Alice.)
2) De ce ai ales Lewis Carroll în cazul ăsta?

În 2010, Tim Burton a lansat primul film. A răspuns la întrebările astea în felul următor:
1) Cu o poveste despre modul cum epoca victoriană încorseta femeia (la propriu şi la figurat) şi cum avea ea nevoie de lumi imaginare să se descorseteze.
2) Pentru că mama lui Tolkien e o femeie uşoară.

Nu, nu glumesc. Alice în Ţara Minunilor are un lung început care pare extras direct din Mândrie şi prejudecată, şi o dată cu apariţia iepuraşului, se duce într-un Rege al Inelelor care înglobează Hobbitul, Harry Potter, Cronicile din Narnia şi ce alte filme fantasy mai vrea muşchiul vostru.
Scenarista era Linda Woolverton. Aceeaşi hârcă toxică şi oribilă care a masacrat Maleficent, transformând un film cu potenţial, care i-ar fi putut aduce premii strălucite Angelinei Jolie, într-o demonstraţie penibilă şi flască despre cum toate femeile din univers sunt bune, toţi bărbaţii din univers sunt proşti şi răi şi cum ar trebui să devenim toate lesbiene, acum, până nu pleacă trenul.
Numai că, în primul Alice, hârca toxică lucra cu Tim Burton. Şi Tim Burton e un artist autentic, cu personalitate puternică. A izbutit să contrapuncteze tezele de muierism dezlănţuit ale acestei pizde lipsite de orice urmă de talent cu inefabil de tip Tim Burton şi cu poezia subtilă a relaţiilor dintre personaje.

Ei bine, în Alice în Ţara Oglinzilor (Alice Through the Looking Glass – 2016), hârca toxică nu l-a mai avut regizor pe Tim Burton, ci pe mult mai puţin experimentatul şi mai puţin vizionarul James Bobin. Probabil că Tim Burton citise scenariul şi o rupsese la fugă plângând. Şi, cum era uşor de intuit, al doilea Alice a devenit o demonstraţie despre cum femeia e asuprită de bărbaţi care se coalizează împotriva ei s-o saboteze în timp ce ea face toată treaba.

Genul ăsta de demonstraţie e un demers la fel de artistic ca realismul socialist.
Ce e realismul socialist? o să întrebe cititorul meu adolescent.
Ştiţi, copii, în comunism, cărţile se scriau la comandă. Şi, în toate cărţile astea, exista muncitorul sau ţăranul simplu, care era un om bun, nu dădea băşini, vorbea numai în sloganuri falnice şi nu făcea sex cu nevastă-sa decât în noaptea nunţii. Pe scurt, era la fel de credibil ca un unicorn purpuriu. Şi era chiaburul satului, om rău, gras şi viclean, dar viclean din ăla expozitiv, care dădea mult ochii din cap ca să ne arate nouă tuturor cât e de viclean.
Ei, genul ăsta de intrigă fabricată la kilogram e cea mai jalnică antiartă din univers.
Iar ce face hârca asta toxică ar merita un nume de sine stătător: realismul feminist.

Când a început filmul, am crezut că greşisem uşa şi nimerisem la Piraţii din Caraibe 6. Chiar m-am bucurat. Aşa de repede l-au şi făcut? Dar nu. Era un vas, iar Alice (Mia Wasikowska) crescuse, era căpităneasă, calmă ca o zeiţă, şi coordona un echipaj de bărbaţi căcaţi pe ei de frică, de ziceai că e Mihai Viteazul, regizat de Sergiu Nicolaescu.
Adică fals de-ţi dădeai palme.

Ajunsă victorioasă în mama Anglie, căpităneasa Alice află că ăia de la firma lui taică-su, în cârdăşie cu un urât cu care nu voise să se mărite, o îmbârligaseră în ipoteci pe maică-sa văduvă şi acum o obligau să le dea vasul ca să n-o lase pe maică-sa fără casă. Deci, complot mârşav de bărbaţi răi şi lipsiţi de sentimente.
Şi mă-sa i-o bagă pe aia cu “Aşa, şi? Te măriţi şi tu, faci copii, că trece timpul şi nici tu nu întinereşti.”

Asta, punctez eu, într-un basm de copii. Hai să infuzăm mintea pură a unor copilaşi inocenţi cu mentalitatea de victimă, dar acum, din timp.

NU! Din punctul meu de vedere, adevăratul feminism nu constă în a găsi mereu bărbatul vinovat atunci când ţie nu îţi iese ceva. Adevăratul feminism e să fii atât de bun în ce faci, încât să eclipsezi orice bărbat care ar încerca să se pună cu tine. Eu nu am nevoie să înjur bloggerii bărbaţi ca să fiu unul dintre cele mai citite bloguri. PUR ŞI SIMPLU SUNT.
Adevăratul feminism înseamnă să nu te simţi ameninţat, să nu pui perpetuu un bărbat la perete pentru simplă deţinere de penis, ci să investeşti tot ce poţi să fii tu din ce în ce mai bun. Adevăratul feminism e pozitiv.
De aceea, eu, o feministă convinsă, aş bate-o pe una ca Linda Woolverton cu o pulă peste ochi.
Artificiul “trebuie să creez mereu un context de bărbaţi de căcat, ca să ies în evidenţă eu, ca speciala specialelor” e o manevră tipică de realism socialist şi denotă lipsă absolută de imaginaţie creativă, plus mentalitate penibilă de victima destinului.

OK.

Desigur, şi în Ţara Minunilor, bărbaţii sunt incompetenţi, proşti şi slabi. Sacha Baron Cohen e atotputernicul timp, un fel de megaboss cocalar care scoate absolut toate castanele din foc cu mânuţele altora. Desigur, Cohen are umorul şi autoironia necesare să transforme rolul ăsta într-o prezenţă memorabilă.
Pălărierul Nebun (Johnny Depp) a găsit un crâmpei de material care sugerează că familia lui trăieşte, dar, în loc să se apuce să-i caute, zace depresiv într-o casă întunecoasă ca aia din Sweeney Todd, şi suferă crunt… că ai lui n-au murit? Really?
Partitura oferită lui Depp e atât de săracă, încât mai bine te uiţi la acţiunile de promovare a filmului, unde l-au pus să improvizeze la liber, proiectat pe un panou în Disneyland.

Restul personajelor masculine fac doar figuraţie specială. În sensul că mai dau câte o replică. Dar dacă le inversezi între ele, nu schimbi nimic în logica filmului.
NU AI CUM, ARTISTIC VORBIND, SĂ AI TOATE PERSONAJELE FEERICE DIN ŢARA MINUNILOR ŞI SĂ LE FOLOSEŞTI STRICT CA FIGURAŢIE. E crimă împotriva cinematografiei.

Mă rog, unul dintre twisturi e că, bineînţeles, regina roşie cea rea (Helena Bonham Carter) nu era de fapt rea, ci a suferit o traumă în copilărie. Din ciclul “hai să justificăm toate antieroinele”. Şi alte urzeli bărbăteşti în lumea reală. Şi alte aroganţe ale lui Baron Cohen în cea imaginară. Şi la sfârşit au cântat Şoimii patriei. Stai, confund cu o serbare şcolară a mea din grădiniţă. Nu, aia n-avea efecte speciale. Dar ca inteligenţă a scenariului, era pe acolo.

Pe bune, cineva s-o trimită pe pizda asta funestă de Woolverton la cratiţă. Degeaba ai regizori geniali, decoruri superbe, actori incredibil de buni; când scenariul e o labă expozitivă, filmul va fi o labă expozitivă.