Amintiri de revoluţie

Era o tabără de premianţi. Prima tabără din vieţişoara mea de copil. Secretul era că n-o plăteau părinţii, o câştigaseră câteva eminenţe cenuşii. Şi dacă nu trebuiau daţi bani, bineînţeles că aveam voie să merg.
Eu o câştigasem pentru că aveam o memorie bună, reţineam uşor cârnaţi interminabili de poezii patriotice încă din grădiniţă şi, paradox, deşi în viaţa de zi cu zi eram de o timiditate crispantă, în secunda în care îmi dădeai de recitat ceva cu glorie, duşmani crunţi, flamuri şi vitejie, îmi creştea o sulă de minimum 30 de centimetri în repaus. Şi care mă ţinea până se termina serbarea, apoi farmecul meu de eminenţă cenuşie dispărea şi rămâneam doar cenuşie.
În fine, câştigasem tabăra asta de pionieri fruntaşi în Întorsura Buzăului, care era în acelaşi judeţ cu oraşul meu de origine, Covasna, ceea ce însemna, pe scurt: aceleaşi peisaje răpitor de frumoase, cu păduri virgine în care Schweighofer Holzindustrie nu înfipsese încă toporişca, acelaşi frig de făceai ţurţur la anus când expirai – bineînţeles, cazare la un internat oribil, în care azi n-ai băga nici puşcăriaşi, că s-ar plânge pe loc la CEDO şi ai plăti tot bugetul României pe 2018 sancţiune. Fiind un internat oribil, frigul dinăuntru era doar cu câteva grade mai blând decât cel dinafară, iar noi, copiii, dormeam cu pulovere şi paltoane pe noi.
Mâncarea era variată: varză călită cu urme vagi de slănină, cartofi pârpăliţi cu urme vagi de nu se ştie nici azi ce, şi orez incolor, inodor şi insipid, cu aromă de nimic. Bine, eu pe atunci eram atât de emoţionată să fiu în sfârşit ÎN TABĂRĂ, ca copiii cool, că nici nu-mi trebuia mâncare.
Apă caldă nu era, dar chiar să fi fost. Cine s-ar fi dezbrăcat pe frigul ăla crâncen, să se spele?
Şi totuşi, naiba ştie cum, ne-am distrat glorios în tabăra aia. Ne lăsau cadrele didactice supraveghetoare să ne jucăm după pofta inimii, şi se ştie, joaca e remediul universal al tuturor neajunsurilor, mai ales când eşti copil.

A început pe 18 decembrie. Cu mintea mea de acum, îmi dau seama câtă dezinformare era prin ţară, dacă s-a plecat cu copii mici la două zile după evenimentele din Timişoara. Program normal pe 19, program normal pe 20. Pe 21, directorul taberei ne-a zis că e mai bine să stăm în internat şi să găsim activităţi de interior.
Pe 22, portretul mare al lui Ceauşescu din hol lipsea. Un televizor aflat în aceeaşi încăpere dădea ştiri că “dictatorul odios” a fost înlăturat.
Nişte femei de serviciu rupeau cu sete pozele lui Ceauşescu din nişte almanahuri. Atunci am simţit o imensă derută.
-Ieri parcă era conducătorul iubit.
.-N-a fost niciodată conducătorul iubit, m-a corectat o învăţătoare. A fost un ticălos, un nemernic, un gunoi.
M-a intimidat ieşirea aia, şi n-am avut curajul să întreb: “Şi atunci care a fost faza cu toate poeziile alea patriotice pe care m-aţi pus să le recit în onoarea lui?”
În continuare, trebuia să stăm în internat, să nu ieşim, că e periculos afară. Deşi la Întorsura Buzăului, afară era linişte şi pace. Şi întuneric, dar asta pentru că iarna zilele sunt scurte.
Pe 23, a sosit o Dacie albă. Proprietarii ei veniseră să-şi recupereze odrasla. De pe bancheta din spate, a coborât mama. Ea venise să mă recupereze pe mine.
“Vai, ce bine că eşti întreagă!”
“De ce n-aş fi?” am întrebat eu care, în mod real, petrecusem ultimele două zile sub cheie în internat, păzită ca o comoară incaşă, şi în ultimele 24 de ore, mă distrasem copios cu rupt almanahuri.
Şi în vreo două ore, am fost acasă. Unde bunica fierbea de zor o oală cu apă, pentru că anticipa halul de jeg în care urma să mă întorc. Şi nu, în primele zile de după revoluţie nu s-a inventat apa caldă.
Foame în continuare nu-mi era. Mâncarea de internat comunist avea această calitate: îţi extirpa complet apetitul. Dar baia aia de la sosire, pe 23… Dumnezeule, Sfinte Sisoe!
Nu mai ţin minte ce plicticoşenie de ţoală nasoală am primit cadou de Crăciun anul ăla. Dar din punctul meu de vedere, adevăratul cadou a fost ora pe care am petrecut-o în cadă, pur şi simplu STÂND în apa caldă şi bucurându-mă de senzaţia eliberării. Ştiţi expresia “a da rapănul jos”? Pe vremurile alea, nu era nimic metaforic în ea.
Şi apoi, ţin minte cum îl tot arătau la televizor pe Ceauşescu mort, ciuruit de gloanţe. Aceeaşi faţă care, în urmă cu numai o săptămână, decora surâzând din rama aurie orice încăpere.
Dacă l-aţi urât atât de tare, de ce am învăţat toate poeziile alea în care îi declaraţi marea dragoste?
Pentru că ne era frică de el.
Morala: fereşte-te de oamenii care-ţi dedică poezii.