Cinci idei sărbătoreşti cu Gina Bradea

Acum două săptămâni, făceam un interviu din seria “Femei cu p*la mare” cu Gina Bradea, acest bucătar experimentat, cu ani grei de şcoală şi practică, pe care experienţa nu l-a burduşit de aroganţa sinistră cu care tinde să-l înfoaie pe atâţia, drept care, îşi împarte ştiinţa fără nici un fel de pretenţii pe blogul ei, Poftă bună.
Recunosc cu mâna pe inimă, am învăţat să fac diverse chestii simple de pe blogul Poftă bună, deşi sunt genul de om cu două mâini stângi (când vine vorba de cratiţă, că tirbuşonul îl mânuiesc ca un barman profesionist). E o problemă psihologică. M-au stresat atâţia idioţi că locul femeii e la cratiţă, încât ani în şir n-am putut pune mâna pe una.
Abia după 30, după ce cărţile mele şi-au înregistrat succes comercial, şi mi-am câştigat o parte din războaie, m-am relaxat suficient să înceapă să-mi placă la cratiţă. Nu că locul ar fi acolo, ci că, printre alţi paşi ai zilei, uneori era o experienţă plăcută să fii şi acolo.

Îmi amintesc cum colegele mele de cămin, şi mai târziu de chirii, sunau la mamele lor, de câte ori preparau ceva în afara zonei de confort (salată bulgărească, ouă ochiuri, cartofi prăjiţi. 🙂 ). “Şi acum, dau focul mic, nu? OK, acum mai învârt cu lingura sau o las? Acum ce fac?”
Primul blocaj al omului care începe să înveţe să gătească e panica sinistră, în fiecare moment al experimentului, că ratează tot şi eventual îi otrăveşte şi pe alţii.

De aceea mi-era mie drag blogul Poftă bună. Îmi aminteşte de telefoanele la mama acasă ale colegelor mele. Explicaţii blânde, lente, mămoase, calme, fără Gordon Ramsay-isme de rahat care să mai adauge la stresul inerent al faptului că te mişti pe teren minat.

Dar, se pare, ura internautică e mare. Şi total nejustificată în acest caz.
Să luăm exemplul meu. Hai să zicem, dacă eşti genul de marţafoi tradiţional care are impresia că femeia s-a născut să-l slugărească, înţeleg de ce mă urăşti pe mine. Eu sunt femeia care nu te va slugări niciodată, şi e simplu să concentrezi în mine imaginea tuturor femeilor care au refuzat să-ţi facă un sandviş. Deci, înţeleg de ce un anumit număr de bărbaţi mă vor urî mereu şi e de înţeles să fie aşa.
Dar ura pe un blog ca al Ginei e complet de neînţeles. De ce să împroşti ură pe cineva că pune esenţă de rom acolo unde tu ai pune esenţă de vanilie? Nu e ca şi cum vine la tine acasă să-ţi smulgă esenţa de vanilie în mână, să ţi-o toarne în freză şi să-ţi bage cu sila esenţă de rom în blide. Varietatea pe food ar trebui să fie un lucru bun. Gândul că un fel de mâncare poate fi făcut şi aşa, dar şi altfel, să nu trăieşti monoton şi mecanic, ca un robot, mi se pare singurul lucru sexy legat de o bucătărie.

Din păcate, hateriţele Ginei nu văd lucrurile ca mine. Şi i-au dat atâta report, că blogul ei e văzut de Facebook acum drept spam, şi oricât ne luptăm noi să facem contra-report, deocamdată n-am avut succes.

Drept care, acum îi dedic acest articol Ginei. Să luăm nişte idei de Sărbători de pe Poftă bună.
Sigur, nu vi le voi da pe cele tradiţionale. Ajunge să căutaţi “sarmale”, “caltaboş”, “piftie” etc., în bara ei de search, şi veţi avea cele mai complexe şi bine explicate reţete la fiecare în parte. Dar cum nouă ne place să gândim în afara cutiei, vom explora cinci reţete minunate care pot fi bunătăţi de sărbătoare fără să le consideri tradiţional aşa

1) Reţeta asta de pui cu lămâie şi salvie

Aici.

Pe asta am găsit-o într-o seară când Mega Image-ul de sub bloc avea reducere la piept de pui şi îmi cumpărasem şi eu o caserolă, dar voiam ceva extrem de simplu şi uşor, şi totuşi bun. Notă: mereu vreau ceva extrem de simplu şi uşor. Ideea de a sta trei ore în bucătărie, ca după aceea să rad în zece minute rezultatul, şi peste trei ore să-mi fie iarăşi foame, mi se pare ridicolă.
Am testat-o, mi-a ieşit din prima, şi a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi-au ieşit din mâini. Vreodată. Aveam un sentiment de respect reînnoit faţă de propria mea persoană.
Printre atâtea mâncăruri grele de sărbători, poţi să-ţi faci pomană de prietenii tăi care-s la dietă şi să le oferi şi ceva light. O să te iubească.

2. Reţeta asta de mini-pizze pe pat de legume

Aici.

Era o seară când mi se anulase ceva angajament şi aveam neaşteptat de mult timp liber dintr-o dată. Puteam alege să bocesc banii pierduţi sau să folosesc acest timp liber pentru răsfăţ pă persoană fizică. Şi cum noi aici nu aprobăm trăitul în regrete futile, ci trăitul fiecărui moment în plenitudinea lui, am dat o căutare pe blogul Ginei. Cu “vinete”, că aveam vinete frumoase, coapte.
În exact zece minute, îmi făceam minipizzele astea (ale mele au fost quattro formaggi). Le-am stropit cu un Nero d’Avola, să ştim o treabă.

3. Reţeta asta de şniţele de peşte alb, cu lămâie şi turmeric

Aici.

De sărbători, toată lumea face şniţele. Nu poţi să intri într-o casă de om şi să te aşezi la o masă de om fără să ţi se pună în faţă ditamai muntele de şniţele. Şi mi se pare trist să existe aşa o lipsă de variaţie.
Cum ar fi ca musafirii tăi să ia mecanic şniţelul aparent banal, să muşte din el, iar în gură să le înflorească un cu totul alt univers de arome, faţă de ce ştiau ei că urmează?
Ar fi foarte tare. Nemaivorbind de faptul că peştele e un aliment sănătos, plin de omega 3, omega 6, fosfor, calciu şi mai gugăliţi şi voi “beneficii consum peşte” că mie mi-e lene.

4. Reţeta asta de orez cu praz, rodie şi turmeric

Aici.

Pentru unii oameni, sărbătorile înseamnă aceleaşi zece feluri de mâncare, gătite identic, an de an. Pentru mine, noţiunea de sărbătoare vine la pachet cu aceea de EXTRA-ordinar, de ieşire din banalitate, de ieşire din rutină. De aceea, mi se pare că, inclusiv în garnituri (sau, mă rog, în feluri principale, dacă sunteţi vegetarieni / vegani), merită să explorezi gusturi noi şi spectaculoase.
Gina spune că această reţetă e invenţia altei doamne, iar eu respect ideea de a da credit acolo unde se cuvine. Eu însă am aflat-o de pe blogul Ginei şi de acolo am şi făcut-o, pas cu pas.
Mi-a ieşit din nou un deliciu, şi iar mi-a crescut respectul de mine. 🙂

5. Sachertorte

Aici.

E unul dintre cele mai bune deserturi din univers. O reţetă sofisticată, cu tradiţie, unde chiar nu se admit variaţiuni de la temă, pentru că e cu trademark.
E totodată, singura reţetă de aici pe care n-am făcut-o eu, doar am delegat-o şi am asistat. Cu indicaţiuni preţioase, aşa cum numai habarniştii absoluţi pot da.
Şi a ieşit buuuuuuuuun.
De ce o recomand? Pentru că vreau să arăt calitatea acestui blog de a te învăţa pe tine, novicele, să urmezi cu grijă paşii necesari pentru un produs culinar sofisticat şi cu pretenţii. Că dacă faci tot ce zice doamna acolo, la final iese cum povesteşte ea. Şi e bine.
De asemenea, imaginează-ţi surpriza musafirilor tăi când, în loc de banalul cozonac cu rahat, sau panettone cumpărat de la hipermarket, îi serveşti cu tort de ciocolată făcut de tine.
Wow.
“Nu ştiam că te pricepi la bucătărie aşa bine.”
“Băi, sincer, nici eu”. 😉

Foto: pixabay.com

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Ady says:

    Un tip povestea ieri pe un blog că a făcut bradul. Și l-a pus pe fb. Și i-au sărit o grămadă de tăntici în cap că de ce a făcut bradul așa devreme, că bradul se face în Ajun.
    Altcineva povestea că a pus pe blog cum a făcut el cozonac cu dospire la rece. Și-a fost înjurat (de către oameni complet necunoscuți care n-ar fi mâncat în veci din cozonacul ăla) ca la ușa cortului +autobază, totul la pătrat că nu se face așa, cozonacul se dospește la cald.
    Uneori înțeleg (chiar dacă nu-l aprob) aspectul psihologic care-i face pe unii să acționeze tembel. Dar genul ăsta de comportament este peste puterea mea de înțelegere.
    Mulțumesc pt rețete.

  2. Lorena Lupu says:

    Din partea mea, fă-ţi cozonacul şi prin plămădire în nisip pe malul mării, dacă asta te face fericit. Live and let live. 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: