Stau la câteva blocuri distanță de Liceul Alexandru Ioan Cuza din București și le ascult ceremonia de încheiere a anului școlar prin fereastra deschisă. Nu e greu. Au microfoane și sonorizare profesională, cred că-i auzi și din bulevard. Mai vezi pe la ferestre diverse fețe palide, ca a mea, pândind momentul cu o formă de nostalgie.
Nu după școala pe care am făcut-o. Cea mai sinistră școală din Sfântu Gheorghe, Liceul Economic, urmată la presiunea mamei, care îmi știa cu ferocitate binele, fără să mă consulte și pe mine ce părere am despre binele meu. Cred că nimeni nu mi-a oferit mai puțin respect și mai puțină preocupare față de cine sunt eu de fapt decât mama.
Au fost patru ani de liceu urâți cu spume, cu oameni cu care nu prea aveam ce discuta, exceptând vreo trei persoane, și care mă judecau după hainele oribile pe care le moșteneam după alți copii din familie, când ăia se săturau să le poarte. Eram exemplul viu că nu toate femeile ar trebui să fie mame și că unele ar fi făcut mai bine să-și asume din timp incapacitatea de a iubi și a susține pui în creștere spre o maturitate echilibrată, decât să-i nască și să-i silească s-o ia de la zero, împotriva condiționării toxice, să își împlinească o parte din vise.
Dar hai să lăsăm asta.
Ascult prin fereastră ceremonia de închidere a anului școlar și mi se umple inima de emoție. Doamna directoare înșiră premii pe la olimpiade și alte concursuri. Mamăăă, câte oportunități au liceenii de azi să își expună și să își valorifice talentele. Un premiu îmi sare în mod special în urechi: Câțiva copii și o profesoară au creat un plan de companie eco-friendly și au luat nu știu ce premiu internațional valoros.
Stau și mă întreb cu care dintre profesorii mei din liceu aș fi putut crea ceva de genul.
Lol. Majoritatea abia buchiseau lecția din manual.
Nici discursurile directoarei și ale profesorilor nu sunt exagerat de lungi și îmbâcsite de clișee care să lungească inutil momentul și să-l facă plicticos, iar copiii chiar aplaudă și ovaționează entuziast, de zici că sunt la concert la Ariana Grande. Probabil, entuziasmul de a merge la școală și de a simți că aparțin unui grup a crescut vertiginos în atâtea luni de restricții și de stat cu sila acasă. Îi aplaudă pe profesori, pe premianți, aplaudă tot. Aplaudă ideea că sunt liberi, sub un soare deocamdată prietenos.
Ce voiam să spun cu asta?
A, da.
Mi s-a făcut dor de adolescență. Dar nu de cea pe care am avut-o. Ci pe cea pe care aș fi putut să o am, dacă soarta mi-ar fi repartizat niște cărți mai bune în deschidere. Pe de altă parte, mulți alți oameni încă se zbat în acel ciclu al nefericirii și abuzului, pe care îl perpetuează cu zeci de decizii proaste. Eu sunt un om liber. Atât de liber, de parcă aș fi avut ACEASTĂ adolescență.
***
Dacă v-a plăcut acest text, susţineţi activitatea siteului cu o donaţie.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Bravo! kind of idem
desi eu nu as mai vrea programul ala fix indiferent de cat de fain ar fi in rest. ca la serviciu iti mai iei zile libere cand vrei (e chiar ciudat cum prefer 24 de zile libere platite in loc de luni de zile de vacanta, probabil traiesc cu iluzia ca pot sa-mi dau demisia oricand si sa imi iau luni de vacanta :))
facultatea insa, o da
Citindu-te de-a lungul anilor, imi permit sa las aici o constatare pur subiectiva: tu ai fi fost o mama grozava, daca ai fi decis sa ai copil. Genul de mama-prietena cu propriul copil, genul de mama care ar fi facut orice sa il ajute sa-i creasca aripile. Nu are absolut nicio legatura ce spun cu faptul ca ai decis sa nu ai copil. Din propria experienta, tocmai femeile extrem de inteligente si echilibrate, dar cu suferinte vechi (vindecate sau nevindecate – precum relatia dintre mama ta si copilul tau interior) iau decizia sa nu faca copii, desi recunosc, in anumite contexte, ca ar fi fost mame grozave.
Nu stiu daca tu ai facut psihoterapie pentru a ajunge la acest echilibru de care dai dovada – probabil ai facut, deoarece este extrem de greu, daca nu imposibil, sa te desprinzi de pattern-urile toxice care ti-au dictat copilaria si prin filtrul carora te raportezi, constient sau inconstient la viata.
Cunosc sentimentul care te-a incercat, ascultand discursurile din curtea liceului: nostalgia a “ceea ce ar fi putut fi, dar n-a fost”.
Pe mine m-a luat asa o tristete citind acest articol. In mintea mea, imi lasa senzatia de ruptura a fiintei, din aceeasi postura a fostului copil privat de disponibilitatea emotionala materna. Ceva ce am fost si din care s-a rupt bucata ce sunt. S-a rupt involuntar – din neglijenta, din neputinta – iar spatiul dintre bucati nu mi-a apartinut vreodata. Este un gol al instrainarii.
cel mai bun comment pe care l-ai dat ever.