Când eram noi mici, Moş Nicolae era un precursor ceva mai simpatic al lui Moş Crăciun. Asta pentru că Moş Nicolae nu avea pretenţii de colinde, rugăciuni şi alte adunături random de vorbe. Logic, că nu, doar era Săgetător, 5 decembrie e încă zodia noastră, iar Săgetătorul urăşte cu bulbuci vorba lungă şi neproductivă.
În al doilea rând, Moş Nicolae avea un obicei frumos, să ne aducă dulciuri, adică ceea ce ne plăcea în viaţă. Moş Crăciun ne aducea haine, care pe atunci nu ni se păreau cadouri, ci lucruri necesare, și evident plicticoase. Dacă era după noi, copiii, am fi putut umbla şi goi pe stradă, doar să nu fie frig. Hainele şi încălţămintea erau un mod detestabil de a rezolva rapid şi cu zero bucurii Crăciunul.
De asemenea, ne-am prins relativ repede că nici unul dintre moşii ăştia nu există. Sherlock Holmes-ul a fost fratele meu, care avea obiceiul ăsta absolut securist şi terorist de a inspecta nonstop dulapuri şi sertare şi de a spoilări cu două săptămâni înainte ce o să primim. Știam dinainte că nu e nimic interesant de Crăciun, dar ne plăcea să furăm bomboanele din pom, apoi să aranjăm ambalajul să pară plin. Mari spume pe adulții noștri, când încercau să testeze bomboanele și nu găseau niciuna.
Rewind: eu la patru ani. Uram un singur obicei al lui Moş Nicolae: creanga de copac trasă în staniol. Dintr-un motiv care acum îmi scapă, le primeam an de an. Urâte cu spume. Necomestibile. Unica lor utilizare era bătaia.
Eram triggered înainte ca triggeringul să fie o modă.
Păi plm, eu eram un copil introvertit cum sunt şi acum, ce să baţi la mine că nu făceam nimic. Ba făceam. Nu admiteam să fiu admonestată pe nedrept şi dădeam nişte replici de te durea mintea. Ba chiar făceam contabilitatea tuturor cuvintelor nedrepte şi a loviturilor care mi s-au administrat. Planul era să mă fac mare, să mă mut de acasă şi să le scot pe nas alor mei fiecare nedreptate. De fapt stai, asta am şi făcut. Christina Ricci din familia Addams era o dulce păpuşă Barbie pe lângă mine, dacă mă băteai pe nedrept. Şi pe bune, semănam fizic cu ea. Mai grav, când am văzut familia Addams, m-am întrebat când Dumnezeu m-au răpit ăştia de la mama şi m-au distribuit în film.
Bun. Dar la patru ani, am avut o pasă de sociabilitate şi o încercare de negociere. I-am luat pe ai mei:
-Trebuie neapărat să-mi aducă moş Nicolae băţ an de an?
-Trebuie.
-De ce?
În loc să îmi dea răspunsul real şi anume, fata noastră, avem în sânge kitschul provincial românesc, deci tot ce sclipeşte frumos şi are staniol e feșăn, a dat naiba să zică.
-Pentru că nu eşti cuminte.
-Bun, am zis eu. Anul ăsta o să fiu cuminte. Sper să nu văd băţul anul viitor.
Şi între patru şi cinci ani, am fost un înger. Tot ce mi-au spus, am făcut. Indiferent ce prostii emanau, tăceam şi nu reacţionam. A fost un an greu şi crunt, dar a meritat.
5 decembrie. Mi-am şters frumos ghetuţa, am lustruit-o lună şi am pus-o în fereastră. Aşteptam premiul cuvenit pentru comportamentul de înger. Absenţa băţului.
Dar ghinion, tot sclipiciul şi kitschul erau norma.
“Vaaai, a venit moşul. Să vedem ce v-a adus!”
M-am apropiat de ghetuţă. Şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nici nu m-a interesat ce e înăuntru. Am văzut că băţul se iţea victorios şi dominant.
“Ce caută ăsta aici? La cât de cuminte am fost?”
“Păăăi”, a dat-o bunică-mea la sucit, “poate nu ai fost îndeajuns de cuminte!”
“Pe bune?”
Am ieşit din cameră.
“Dar nu te interesează ce ţi-a mai adus moşul?”
“Dă-i-le lui frati-miu. Eu NU meritam băţul ăsta.”
“De ce trebuie mereu să exagerezi?”, a început bunică-mea, care era şi ea drama queen ca mine.
“Exa… ce? Eu nu meritam băţul ăsta! Am fost cuminte! Să-şi ia moşul cadourile şi să nu-mi aducă nimic niciodată!”
Şi aşa am ajuns eu criminal în serie.
*
Glumesc. Realitatea e că da, anul ăla, fratele meu a crăpat în el porţie dublă de dulciuri, pentru că eu voiam foarte tare să subliniez ideea că nu meritam băţul şi atunci nu m-am atins de nimic din pachet. Partea pozitivă e că anul viitor, lupta de clasă a dat rezultate. N-am primit băţ. Dar nici el.
Moment în care m-am întrebat dacă e cazul să mai fac o grevă, că unul dintre noi chiar a luptat pentru demnitate şi virtute, iar celălalt doar a profitat de efortul sindical și de porția dublă de dulciuri.
Dar anul ăla aveam în pachet nişte ciocolate nemţeşti delicioase, şi am decis că nu merită.
Şi aşa am ajuns progresistă woke de la 4 ani. „Jos abuzul, jos încălcarea drepturilor omului.”
*
“Şi totuşi, fratele tău avea un mod foarte simplu de a rezolva băţul din pachet. Îl dădea la o parte şi atât. Tu?”
Eu nu suportam ideea că cineva din afară – Moş Nicolae, adică – îmi transmite cu un băţ că mă consideră insuficient de cuminte. Poate n-o explicam atât de coerent pe atunci, dar băţul ăla mă jignea cumplit. Era ca o urare de morţi de mamă de ziua ta. Îmi ucidea petrecerea.
Pe scurt, nu trebuie să vină meritocraţia, feminismul, libertarianismul şi altele asemenea să îţi spună că ai drepturi. Unii ne naştem direct activiști 😀
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Absolut superb :))
🙂
si tot rasculati crapam
Like.
Ce copil simpatic :))
merci.
„Moș Nicolae, adică – îmi transmite cu un băț că mă gândesc insuficient de cumintă. Poate no explicam atât de coerent pe atunci”. (Pe bune? Ce-ar fi să revizuiești un pic? :))
Îmi transmite cu un băţ că mă consideră insuficient de cuminte E CEEA CE AM SCRIS EU, RETARDED BITCH.
Sunt responsabilă de ceea ce scriu, nu de incapacitatea de a citi şi de a procesa a animalelor proaste şi cerşetoare de bocanc ca tine.
Marş înapoi la coteţ şi scheaună-ţi analfabetismul funcţional acolo.
Also, block în morţii tăi că nu te califici să abuzezi de timpul Lorenei Lupu, indiferent dacă suferi de nivelul ăsta de retardare pe bune sau doar practici un trolaj atât de infinit de retardat şi mă subestimezi până în punctul în care să crezi că ţine.
Eu n-am mancat bataie de Mos Nicolae – in fapt, 6 Decembrie este sarbatoarea unuia dintre cei mai mari sfinti ai crestinatatii (care a trait cu mult inainte ca Vaticanul / Biserica Romano-Catolica s-o ia gravissim pe aratura si sa se ajunga la Marea Schisma). Ba ca sa vezi, era si ierarh (sau arhiereu, cleric de rang inalt) dar notoriu prin bunatate si blandete. Din pacate, desi un Sfant al blandetii si bunatatii, sarbatoarea (ca o vasta parte a religiei crestine – desi situatia se poate lejer extrapola si in Islam) a fost “intesata” de traditii cel putin interesante (si deloc placute, in cazul in care copilul nu are tendinte masochiste de mic) de tip nuia (care putea sa nu existe FIX de aceasta sarbatoare – sau de oricare alta).
Personal, n-am mancat bataie niciodata de Sfantul Nicolae – scriam pe biletele ce mi-as dori si, cum provin dintr-o familie crestin-ortodoxa autentica, traditionala si conservatoare, parintii mei se straduiau sa-mi satisfaca cerintele in numele Sfantului (conform cu ce se putea gasi pe vremea raposatului, fie-i tarana usoara si focul de dincolo mai mic, cu toate ca “gazul” de apoi e inepuizabil). La parintii mei, “arma” era mult mai eficace – daca nu eram ascultator, cuminte, in banca mea si nu aduc rezultate bune la invatatura, scade substantial cantitatea de daruri descrise in paragraful de mai jos, totul asezonat si cu un program prelungit la derdelus (uneori pana la 10 noaptea) sau scurtat, in functie de “productia” comportamentala :))))
Ma gandesc si la asa-zisul “Mos Craciun” (a.k.a. Sarbatoarea Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos, pentru “necunoscatori”) – inainte de 89, portocale (culmea, se pare ca existau, cu toate ca se plateau prin mijloace “specifice” – si nu neaparat bani. Moneda esentiala de schimb erau tigarile Kent si sticlele de whiskey).
Masinute chinezesti de metal, trenulete electrice tot metalice – valorau cat 100 kg de portocale (ce intra pe cale bucala de regula se da afara prin alta parte, aspect de care eram constient de mic), dar NU si cat 1-2 borcane de Finetti (de Nutella stiam, din reclamele revistelor aduse de tatal meu din Germania de Vest). A fost o copilarie frumoasa, inocenta, cu bucurii mici si marunte, atat cat se putea, iar cand de anul nou la bulgari se mai dadea un film din seria “Pink Panther” clasica (cu Peter Sellers), era sarbatoare. Cu 6 decembrie cand uneori nu aveam curent ( = lumina) in casa, uneori pe frig sau cu caloriferele calai, apa calda in vis (realitatea era opusa), un singur program la TV in care il puteam admira cu nesat pe tovarasul comandant suprem si tovarasa academician doctor inginer CO2, impreuna cu marile realizari si urmatorul plan cincinal pentru depasirea planurilor de productie, conform normelor de partid si de stat.
Bref, cand viata iti da lamaie, da-i Finetti. La ani buni dupa 89, Nutella. 6 decembrie insemna si faptul ca vacanta de iarna era aproape, ca sa nu mai spun de cadourile de la pom. Iar daca pe masa ne ajuta Bunul Dumnezeu cu un salam de Sibiu, eram cei mai fericiti oameni din lume.
Desi auzisem de metoda “nuiaua” si la alti colegi de clasa, nu mi-am putut niciodata imagina un Sfant alaturi de o nuia. Din orice p.d.v. ai privi, oximoronul sfant-nuia depaseste orice imaginatie. Sigur ca au existat Sfinti cu un grad sporit de exigenta (Sfantul Ioan Botezatorul, cel mai mare dintre Sfinti, este poate cel mai bun exemplu) – dar blandetea absoluta e definitorie pentru ei. Sigur ca avem un Arhanghel Mihail, imaginat cu sabia in mana (in Biblie chiar asa si este, dar sabia aceea este lupta impotriva diavolului, lupta care a avut loc prima oara la caderea lui Lucifer si va mai avea loc si a doua oara, la finalul lumii), asa cum metafora teologica a Sf Mare Mucenic Gheorghe, cu o lance in mana omorand balaurul, reprezinta o lupta si o victorie a binelui contra fortelor raului. Dar nuiaua nu se potriveste cu nimic din sfintenie ba, daca consideram dupa printzipuri, dimpotriva. Ca despre Sfantul Nicolae, era de o simplitate si milostenie dezarmante. N-are ce cauta nuiaua in ecuatia asta. A pune o nuia alaturi de cineva care s-a remarcat ca un ajutor enorm pentru cei care plangeau si un mangaietor pentru toti saracii, asta deja incepe sa miroasa a sacrilegiu.
Intr-adevar, cum bine spunea un inalt ierarh din BOR: “daca anumite traditii si conceptii nu ar fi existat, nu ar fi existat nici roman ne-crestin sau, cel mai grav, ateu ori oameni care sa prefere psihologii preotilor”. Ador traditiile, dar nu cand ele sunt adversarul principal al religiei / credintei.
Cu intarziere, le doresc bucurie sufleteasca, fericire si multumire tuturor copilasilor (mici si mari) de Sfantul Nicolae. Si sa aiba parte toata viata de oameni care sa incerce sa-i semene Sfantului.