După cum am scris, săptămâna trecută mi-a murit un foarte bun prieten. Moartea e un dat natural, cât te gândești la ea biologic – finalul vieții – sau filosofic – tot ce se naște trebuie să moară.
Dar strict subiectiv,când izbește pe aproape, moartea e unul dintre acele fenomene pe care ți-e greu să le înțelegi. Și nu mă refer rațional. Rațional, e ușor să asimilezi cele scrise în paragraful precedent. E vorba de înțelegere emoțională. Ieri, acolo era o sursă de umor, râsete, glume, ironii și veselie. Cum se pot transforma toate acestea în nimic, dintr-un moment în următorul?
Asta e partea dificil de înțeles emoțional, și asta e partea care provoacă o lungă alternanță între negare și furie, tristețe și regret, pe care o numim scurt, doliu.
Fiecare dintre noi procesează diferit durerea. Eu nu m-am putut duce la înmormântare, de exemplu, pentru că prefer să mi-l amintesc râzând. E imaginea care îl definea.
Și, pentru că în cazul meu, modul în care mă calmez e să văd un film sau să citesc o carte, pentru că în esența mea am rămas un copil care are nevoie de o poveste să adoarmă, m-am înhămat la un serial lung și dramatic. Vikings.
Evident că internetul e gazda câtorva dintre cei mai siniștri căcați cu ochi:
Dacă nu știți, stimați telespectatori, există cretini care au impresia că pot face audit pe doliul tău. Cât e de conform cu standardele, ce plan social media să ai în zilele de după, ce ai voie să spui, să crezi, să gândești.
Nu e de ajuns că ai suferit o pierdere și lupți să faci pace cu ea cum știi tu mai bine, mai e nevoie și de genul ăsta de imbecil să-ți facă genul ăsta de remarci, să rupă țesutul cicatrizat de pe rană și să-ți bage cuie în ea.
Și știți care e tragedia, oameni buni?
Nu că o vită încălțată ca asta își slobozește prostia și răutatea online. E la un buton distanță să dispară definitiv în coșul de gunoi al listei de block, să nu te mai deranjeze până își face următorul cont fals cu care să repete ciclul muism gratuit – block în morții mă-tii.
Tragedia reală e că există specimene de genul ăsta și în viața reală. Unde nu-i faci să dispară cu un simplu click – deși ce bine ar fi. Specimene care cred că au autoritatea să facă fișă de evaluări pe doliul altora. Pe îmbrăcăminte. Pe atitudine. Ieși în oraș? Te duci la muncă? Dar mortul chiar nu a însemnat nimic pentru tine?
Dacă în următoarea lună ești oricum altfel decât o viziune în negru perpetuu posacă, te trezești cu ei cotcodăcind neîntrebați.
În momentul ăsta, mi-aș dori o lege: dreptul de a arde un dos de palmă oricui se bagă ampulea în ceva ce nu-l privește, când nu e vorba de o infracțiune. Da, dacă mă prinzi furând saci de ciment din depozit, e dreptul tău și al poliției să interveniți. Dar dacă e modul meu de a face pace cu o suferință, kindly dă-te-n morții mă-tii până înapoi în maimuța originară.
-Acuzat, ați fost reclamat că l-ați sluțit pe Gicu Pieleapulii în bătaie.
-Domnule judecător, îmi făcea analiză nesolicitată pe doliu.
-Achitat!
Și aș înțelege dacă genul ăsta de remarci stupide ar veni în momentul când mă vezi, a doua zi după un deces, la o petrecere în club, dansând pe mese într-un furou botezat party wear. Deși am și acolo un amendament: unii își tratează suferința chefuind. De unde și expresia cu înecarea amarului în pahar.
Dar cum modul meu de a amuți durerea e să mă uit la bărbați fioroși sacrificând în chinuri alți bărbați fioroși, sorry, nu e treaba ta să-mi spui dacă e bine sau rău.
În încheiere: dragi prieteni, nu uitați că aveți în fiecare zi opțiunea să nu fiți javre. E proverbul ăla: Politețea nu costă nimic, dar îți câștigă orice. E valabil și inversul: Jăvrismul nu își câștigă nimic, dar te poate costa faptul că lumea trece pe trotuarul opus să te evite.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Sh*t They Say