Când a ieșit Bates Motel în 2013, nu m-ai fi convins să îl vizionez nici cu slujbe, pentru că remake-ul Psycho al lui Gus Van Sant din 1998 mi s-a părut o atrocitate și interpretarea lui Vince Vaughn ar fi meritat zece ani consecutivi de Zmeuri de Aur. Dacă ar fi făcut un remake după orice cacamaca irelevant, nu m-ar fi insultat în halul ăla, dar când faci remake după o capodoperă clasică a genului horror, o faci cu o viziune personală intensă sau zici pas.
Anul trecut, când a ieșit pe Netflix The Ed Gein Story, am scris o recenzie furibundă, pentru că Charlie Hunnam era de un fake cumplit, făcătura aia infectă de voce și strâmbăturile nu compensau absența oricărei emoții reale și scenariul sugea ciorapi purtați.
Dar ieri seara eram acasă cu o răceală și un vin fiert, mi s-a făcut poftă de un film horror și mi-am zis: Ia hai să vedem Bates Motel. Dacă e plictisitor, renunțăm.
Ei, bine, Bates Motel, un serial construit în jurul subiectului și personajelor lui Psycho, împărtășește cu Ed Gein Story povestea unui tânăr debusolat cu probleme psihice din ce în ce mai grave, obsedat de maică-sa până în punctul în care, după moarte, îi ia cadavrul acasă și construiește o relație intensă cu el, ba chiar împrumută identitatea mamei, și ucide în numele ei pe oricine reprezintă o provocare la adresa tânărului nostru.
Diferența constă în calitate: Bates Motel are un scenariu solid (deși pe alocuri exagerează cu epatările, înghesuind la un loc, în același orășel uitat din Oregon, trafic de persoane, trafic de droguri și nu știu câți milionari dubioși) și interpretări actoricești fenomenale de la toată distribuția. Britanicul Freddie Highmore joacă rolul lui Norman Bates într-un mod care rivalizează interpretarea minunatului Anthony Perkins, iar Vera Farmiga o aduce în sfârșit pe ecran pe mama care, până acum, nu era decât poanta aceea a craniului rânjit de la final.
Serialul are cinci sezoane și ne oferă cel mai bun și mai eficient tip de horror: cel psihologic, care pleacă din realism și se duce pas cu pas în situații din ce în ce mai înfricoșătoare. Exact cum Perkins a înțeles că revealul nebuniei lui e cu atât mai eficient dacă scenele de normalitate sunt jucate cu blândețe și grație autentică, Freddie Highmore este, la începutul poveștii, un adolescent de o puritate și o bunătate absolut irezistibile. Mama lui, proaspăt scăpată dintr-un iad conjugal cu taică-su bețiv și violent mort în urma unui accident, e ușor instabilă psihic – cine nu ar fi după o astfel de căsătorie? – dar cu adevărat iubitoare, tandră, afectuoasă, învăluitoare, iar farmecul și carisma Verei Farmiga te captivează. Cei doi sosesc în orășelul în care speră la un nou început și cumpără acest motel vechi, care trebuie reparat.
Stranietatea orășelului și a personajelor sale, frumusețea fetelor m-au dus cu gândul la Twin Peaks, care avea și el, dincolo de pitorescul de suprafață, trafic de droguri, de persoane și milionari dubioși. Dar ce ți se revelează relativ repede e că instabilitatea psihică a Normei și a lui Norman sunt perfect justificate, pentru că mama singură și fiul timid sunt ținta necruțătoare a lumii din jur, a cărei nebunie dezlănțuită e mascată de măști exterioare mai bine construite și de conexiunile sociale.
Patru sezoane din cinci au în prim plan evoluția relației dintre Norman și Norma pe când aceasta încă trăiește. Și calitatea lor e dată de autenticitatea cu care surprind evoluția relației cu o persoană iubită a cărei boală psihică se agravează treptat. Norma înțelege că Norman nu e ok, îi vede momentele bizare și pe cele violente; dar tendința ei maternă e să îl protejeze și să se încăpățâneze să creadă că, dacă îl păzește îndeajuns de vigilent și dacă are mereu scuze bune, totul se va rezolva. Nu avem, ca în Ed Gein Story, o harpie isterică și antipatică urlând nonstop, ci o mamă frumoasă și seducător de tandră. Una dintre problemele care accentuează boala mintală a lui Norman e atracția fizică din ce în ce mai acută față de maică-sa, pe măsură ce depășește copilăria și corpul lui se maturizează.
Totodată, serialul pune lumina de reflector și pe un alt adevăr psihologic de finețe: Norma are doi copii, pe Norman și pe Dylan. Dar pentru că Dylan e normal și nu are nevoie de cocoloșeală maternă, neglijența Normei față de fiul ei mai mare e cu atât mai elocventă, cu cât eforturile de a-l apăra pe cel mic de el însuși sunt mai mari.
Aici, meritul scenariului e dat de sublimarea erotismului. Nici măcar în fanteziile cu ea, Norman nu are curaj să-și transpună în fapt atracția față de Norma. O vizionează în rochii din ce în ce mai decoltate și mai kinky, dar el e mereu reprimat. Această reprimare e contrapunctată de răbufniri din ce în ce mai violente și mai sângeroase. Și cadavrele încep să se înmulțească.
Dată fiind umanitatea și vulnerabilitatea lui Norman, horrorul e cu atât mai eficient cu cât îți dezvăluie incursiunea în psihoză a unui personaj în care te regăsești pe deplin. Iar Freddie Highmore e un actor atât de sensibil, de expresiv, complexitatea emoțiilor pe care le aduce pe ecran oferă o performanță atât de elocventă și de grăitoare, încât fiecare moment din Bates Motel pare o pagină de cinema artistic.
Când Norma se trezește, mult prea târziu și cu mult prea multe schelete în dulap, că Norman e periculos și trebuie să facă ceva în privința asta, Norman își creează o realitate în care toate crimele lui sunt opera maică-sii și el e cel care trebuie să o protejeze pe ea, și acest stadiu al poveștii mi s-a părut genial și înfricoșător în același timp. Spre deosebire de alte seriale, care decad în calitate în sezoane târzii, Bates Motel se accentuează în forță și expresivitate cu fiecare nou sezon, cu cât psihoza lui Norman devine subiectul poveștii și nu mai avem nevoie de artificii de genul droguri și milionari corupți pentru suspans.
Episodul în care Norman o ucide pe maică-sa, la finalul sezonului al patrulea, e de un tragism și de o frumusețe poetică, mai ales că, în ultimele episoade, toată distribuția o avertizează pe Norma că fi-su e periculos și că ea ar putea fi următoarea victimă, iar Norma, cu orbirea selectivă a mămicii iubitoare, refuză să creadă că monstrulețul ei ar putea să-i facă ei vreodată vreun rău.
Sezonul al cincilea se concentrează pe relația dintre Norman, acum singur și pradă bolii psihice, pentru că nu mai are nicio conexiune la realitate, și maică-sa moartă. Spre deosebire de sezoanele precedente, care o creditau pe Vera ca Norma Louise Bates, sezonul final o creditează ca Mother, un nou detaliu care mi s-a părut genial. Spre deosebire de film, cadavrul conservat al lui Mother rămâne de o frumusețe gotică înfricoșătoare, iar actoria și prezența Verei Farmiga rămân infinit de elocvente și în imobilitate. Dar fantoma lui Mother e mai vie decât oricând, și devine vocea tuturor instinctelor contradictorii ale lui Norman, într-o serie de crime pe care le vezi altfel, pentru că autori filmului au construit toată această temelie emoțională.
Bates Motel e un serial de o frumusețe sfâșietoare: vizuală, emoțională și stilistică. Construit pe tropes horror răsturnate suficient încât să capete distincție și originalitate, se tranformă, pas cu pas, într-un imn întunecat în cinstea maternității. Criminal de underrated. Îl găsiți aici.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Îmi plac mult recenziile tale de film. E superb scrisă și aceasta, în cu totul alt registru față de articolele despre evenimente din societate, în care iese în evidență sarcasmul.
Eu am văzut doar un pic din serialul “Bates Motel”, atunci când a apărut. Mi s-a părut cam greu de digerat și cred că nu mai încerc să-l văd ci mă mulțumesc cu ceea ce ai povestit aici.
Un subiect similar, dar mult mai sângeros, mi s-a părut în cartea “Mr. Mercedes” de Stephen King. Tot despre un tânăr antisocial ce avea o relație dubioasă cu mama lui. S-a făcut și serial.
Keep up the good work!