Brangelin, adjectiv

În timp ce eu scriu aceste vorbe diafane, n bloguri şi m ziare din toată lumea îi înjură pe domnul şi doamna Suntemfrumoşiaidracu’ că au făcut un proiect vanitos, o tentativă de film artistic european şi că cine se cred ei, domnule, să facă un aşa ceva.

Răspuns. Şi nici n-a ieşit chiar aşa de rău. Parol.

Scenariul scris de Angelina Jolie îşi ia timp. E lent şi sinuos, şi absolut deloc previzibil. Vezi cuplul de oameni irezistibil de frumoşi cum se urăsc politicos, cum fug unul de altul, el cu alcoolul, ea cu calmantele, cum îşi evită privirea şi cum emit unul către celălalt radiaţii nucleare. Nu ţi se spune de ce, şi trebuie să ai răbdare să afli.
Din punctul acesta de vedere, scenariul e foarte mişto. Deşi nu-s adepta filmelor “adjectiv”, unde te joci cu spectatorul fierbându-l la foc scăzut, pentru că îl poţi pierde uşor (Winter Sleep, de exemplu, Palme d’Or-ul de acum un an, m-a făcut să cad din scaunul de cinema sforăind), By the Sea e lent, dar onest, personajele sunt coerente şi poţi empatiza cu ele. Ceea ce nu faci, de exemplu, cu eroul lui Cristi Puiu din Aurora.

Trailer care-ţi vinde un film mai dinamic decât e de fapt.

Scenariul e o radiografie seacă şi la obiect a halului în care dragostea neglijată a doi oameni care au avut odinioară succes a luat-o pe arătură, luând cu ea şi succesul celor doi. Şi el e un scriitor chinuit de un writer’s block pe care îl udă cu tone de alcool şi cu poveşti pe care le culege prin cârciumi (i feel you, Brad), ea e chinuită nu se spune de ce. Urmează să rezulte.

Aşadar, scenariul Angelinei e un act de curaj. Unul frumos, temerar, de a ignora aşteptările de Hollywood şi de a livra o poveste profundă de viaţă despre meandrele intimităţii.

Regia, semnată tot de Angelina Jolie, e cumva înduioşătoare. De ani buni, cuplul Jolie – Pitt locuieşte în Franţa şi merge la Cannes, şi la cinemateci, şi vede filme vintage. Filmul abundă de cadre largi, superbe, a la Antonioni, în dialog sumar, modest în punchlines, în genul Noului Val Francez, pe ici pe colo îţi răsare câte un simbol, dar nu la modul deranjant de evident, şi atmosfera paşnic – visătoare a micului orăşel turistic de la malul mării, cu personajele, poveştile, mâncărurile lui, fundal al acestei iubiri ferfeniţite, te trimite la toate dramele europene din anii 70 care o făceau pe maică-ta să plângă.
Aşadar, ca film de atmosferă, by the Sea merge. Chiar da. Cine spune că nu, e invidios pe sânii noi ai Angelinei.

Unde o dă Angie în bară monumental şi dureros privirii însă?
Pe actorie.
Dacă există balast în By The Sea, e reprezentat de minutele interminabile de prim-planuri inutile cu ea însăşi, cu gros-planuri inutile cu ea însăşi, mereu frumoasă, mereu elegantă, cu nişte costume de ţi se taie respiraţia şi nişte pălării de îţi bâzâie mintea. OMIGOD.
Un pic de simţ al ridicolului se poate?
E ca şi cum, raportându-se la toate filmele clasice europene, Jolie şi-ar fi propus să facă un fel de chintesenţă decoct de Sophia Loren, Claudia Cardinale, Gina Lollobrigida, Monica Vitti şi mai numiţi voi dive ale epocii.
Diferenţa e că acele tanti aveau un regizor care băga din ele exact cât era necesar pentru evoluţia naturală a poveştii. Nu le masturba egoul cu prim-plan infinit, studiat şi pozat.
E chiar înspăimântător cum Jolie, de cum vine camera pe ea, încetează subit să fie actriţă şi devine fotomodel. Plânge studiat, râde studiat, suferă studiat. Şi ăsta e exact lucrul care nu funcţionează în filmele de tip “PLM, adjectiv”, unde lentoarea ritmului îţi impune o autenticitate actoricească 100%.

Pe care, de altfel, partenerul ei, Brad Pitt, o are. Pitt e adevăratul erou-martir al acestei poveşti. Ca actor, e ÎNGROZITOOOOOR DE GREU să joci cu un partener care pozează la cameră în loc să intre real în poveste. Pitt duce interpretarea veritabilistă la nişte nuanţe care chiar par rupte din filmul de artă european, emană furie, teamă, gelozie, reproş, iubire, dorinţă, în mii de subtexte, în fiecare secundă, şi dacă filmul stă la un loc, actoriceşte vorbind, e exclusiv datorită lui.

Pe scurt, By The Sea chiar merită văzut. În special de studenţi la actorie, actori începători, ca lecţie de cum se face şi cum nu se face profesia. Rar ai ocazia să vezi două ilustrări atât de evidente ale unui AŞA DA şi ale unui AŞA NU în acelaşi film, în rolurile principale.

Restul lumii, mergeţi şi voi la By the Sea, pentru că e o poveste demnă de privit şi procesat. Şi pe voi nu vă va deranja că Angelina expune mult, mult, mult sân. Dimpotrivă.