Clubul de Filme Vechi: Pulp Fiction

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.

Azi, pentru mine, un film vechi este Pulp Fiction (1994)

Impresia la prima vedere: Pentru anii 90, Pulp Fiction a fost un fenomen cultural de o originalitate incontestabilă. Modul în care e structurat narativ a impresionat nu doar puştani cum eram eu, ci şi critici: Pulp Fiction a luat Palme d’Or la Cannes, ceea ce li se întâmplă extrem de rar americanilor, plus a fost nominalizat la toate Oscarurile (a luat pentru scenariu), BAFTA, Golden Globes şi aşa mai departe.

A rămas unul dintre filmele chintesenţiale ale anilor 90, a creat un mod de a face comedie absurdă pe tema gangsterilor şi a situaţiilor cu sânge pe pereţi, un mod unic şi specific lui Tarantino de a scrie dialog, şi a dat nişte partituri memorabile lui Bruce Willis, Umei Thurman, lui Samuel L. Jackson şi lui John Travolta.

Ţin minte că m-a impresionat modul în care naraţiunea a pornit cu cuplul de tâlhari mărunţi de la început şi a încheiat tot cu ei, am râs de grija gospodărească cu care Travolta şi Jackson făceau curat în garajul lui Jimmie (jucat de Tarantino însuşi), la directivele lui Winston Wolfe (Harvey Keitel, parcă desprins din filme cu gangsteri italieni stilaţi), şi m-a emoţionat actoria lui Samuel L. Jackson, care aducea o vibraţie umană complexă puseelor de misticism religios ale personajului său.

Impresia de acum: Trebuia să se întâmple şi asta la un moment dat: să revăd un film adorat odinioară, care să mă lase cu meh.

La vizionarea de acum, mi s-a urcat motanul în braţe, a început să toarcă, iar eu am adormit lemn, şi a trebuit să revăd de unde îl lăsasem. Da, vorbim de capodopera Pulp Fiction. Poate pentru că lipsea elementul surpriză, poate pentru că ştiam ce urmează, poate pentru că factorul şoc era deja consumat, am descoperit pe la jumătatea filmului că personajele nu mă interesează câtuşi de puţin, în afară de Samuel L. Jackson (dar el, deşi l-a regăsit pe Isus, îi lasă pe găinarii penibili cu care începe filmul să fugă cu toţi banii oamenilor nevinovaţi din respectivul restaurant) şi de Uma Thurman (fascinantă cât timp e pe ecran, dar după ce atenţia se mută de pe ea, interesul filmului devine zero. Din punctul meu de vedere. Azi, în 2022.

Ceea ce au toate minipoveştile din Pulp Fiction în comun e că personajele gravitează în jurul lui Marcellus Wallace, un fel de godfather pe negru, fioros, ameninţător şi necruţător. Primul episod e cu alţi pârliţi care îi fură lui Marcellus un geamantan cu ceva comoară nespecificată. Nişte loseri atât de trişti, încât scena în care Jules (Jackson) şi Vincent (Travolta) desfăşoară etalare interminabilă de retorică şi forţă ajunge să te plictisească cu spume din cauza lipsei de miză. Ţipi spre ecran: da, boss, ăia sunt nişte rataţi oarecare, hai bumbum şi la revedere.

E o discuţie luuuuuuuuuuuuuuuuuuungă despre un alt fârtat care ajunge să cadă de la etaj Putin style pentru că s-a dat la nevasta lui Marcellus, Mia (Uma) şi colac peste pupăză, Marcellus îl pune pe Vincent (Travolta) să o invite pe Mia în oraş. Te aştepţi să se întâmple ceva pe aceeaşi linie, când vezi chimia dintre Vincent şi Mia, dar nu. Mia exagerează cu droagele şi urmează singura scenă la care încă am râs copios şi azi – singura! – cea în care traficantul care i-a vândut lui Vincent drogurile, nevasta cam loseriţă a acestuia şi o prietenă praf de drogată caută soluţii s-o readucă la viaţă.

Păcat că părăsim acest grup cu adevărat haios să aflăm despre Butch (Brusc Willis), un boxer plătit de Marcellus să piardă un meci pentru ca acesta să câştige o sumă copioasă din pariuri. Numai că Brusc are o idee mai bună, câştigă meciul şi face bani cu nemiluita, şi asistăm la nişte scene absolut chinuitor de plictisitoare, cu prietena lui gâscă dureros de proastă care aberează îndelung despre clătite cu afine şi îi uită ceasul ESENŢIAL moştenit de la taică-su. Mi-e şi târşă să vă povestesc faza pentru că e lungă, încâlcită şi trasă de păr, şi da, Travolta moare stupid pentru că era în apartamentul lui Brusc, se căca, exact când acesta a venit acasă şi a decis să-l lichideze.

Pe scurt, morala acestui film e că de câte ori se duce Travolta să se cace, se întâmplă nasoale.

Şi restul poveştii îl vedeţi şi voi, că e pe Netflix.

Dar violenţa multă şi gratuită mi s-a părut plictisitoare, personajele, profund neinteresante (aş fi adorat să moară la final şi găinarii penibili cu care a început filmul, măcar să ştim o treabă), iar dacă mântuirea lui Jules (Jackson) n-ar fi fost pe banii ălora din restaurant, aproape că mi-ar fi dat o lacrimă din locul umbros în care am avut inima odată.

Pe scurt, pentru mine, în buza lui 2023, Pulp Fiction şi-a pierdut tot farmecul şi toată fascinaţia şi prefer să petrec acele interminabile două ore şi jumătate revăzând ediţii vechi cu “Un show păcătos”. Măcar penibilul de acolo nu e atât de forţat şi de căutat.

Sigur, dacă ţie încă îţi place, sunt interesată să-ţi aflu argumentele şi putem discuta amical, prietenos, echilibrat.

***

Dacă vrei să revizităm filmul tău preferat, fă-mi o propunere şi o donaţie. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.