Clubul de filme vechi: The Truman Show

“Ajutor, sunt spontan!”

***

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.

Azi, pentru mine, un film vechi este The Truman Show (1998), cunoscut drept “singurul film serios al lui Jim Carrey”. Mai ales de către cei care n-au văzut Eternal Sunshine of The Spotless Mind, alt film care îţi dă un Jim Carrey vulnerabil, complex şi nuanţat, dovedind încă din secolul trecut că da, bărbatul poate avea emoţii şi da, emoţiile lui pot fi un lucru frumos.

***

 

E un exerciţiu extrem de interesant pentru sora voastră să revadă aceste filme cu mintea de acum. Mai ales Truman Show. Oh, my god, mai ales Truman Show. Un film etichetat drept SF la vremea lui, dar care s-a dovedit halucinant de profetic pe atât de multe planuri.

În 1998, când am văzut filmul, eu eram o puștoaică, nu înțelegeam pasiunea unora de a se uita 24 / 7 la TV, pentru că TV impunea un rol pasiv, de spectator, complet neatractiv pentru mine. Dar oamenii haleau seriale zi și noapte, se uitau la teleshopping să se certe cu televizorul pe preț, se uitau la cooking show să filozofeze că nu așa se taie carnea pentru supă, ci mult mai mărunt etc. Practic, rubrica de comentarii a zilei de azi era irosită în aerul propriei locuințe.

Mi s-a părut pe atunci – și o să râdeți – un film filozofic despre iluzia convenţiei, şi despre masca socială numită “realitatea cotidiană”, sub care se află un hăţiş de jocuri de putere şi de interese pe care mulţi nu le vor desluşi niciodată. Când nu ai experienţă de viaţă, tinzi să analizezi prin prisma a ceea ce ai citit în cărţi, iar eu eram extrem de încântată de film şi de faptul că îţi permite să aberezi despre determinism  şi despre mitul peşterii al lui Platon şi să impresionezi băieţaşi pe la barul de rockeri cu cât de deşteaptă eşti tu.

“N-am înţeles nimic din ce ai zis mai sus”, o să comenteze gigel care e pe pagina mea doar pentru poze şi dă câteodată click pe un link.

Gigele, Truman Show este povestea vieţii unui băiat numit Truman. Care are o casă frumoasă în suburbie – zona de mici  burghezi care trăiesc confortabil la casă, o soţie drăguţă numită Meryl, un job bine plătit la biroul de asigurări, şi o viaţă care decurge identic, în fiecare zi.

Numai că… încet-încet, iluzia acestei perfecţiuni începe să crape pe margini. Din cer cade o componentă a unui reflector. Frecvenţa radioului se tulbură şi vocea începe să-i descrie mişcările. Începe ploaia, dar cade numai pe el. Detalii dubios de repetitive, zi de zi, care devin şocante.

Descoperim că eroul are un vis: să plece în insulele Fiji. De ce? În adolescenţă, se îndrăgostise de o colegă de clasă care nu prea interacţiona cu el. Când încercase să discute cu ea, ea îi spusese “Ei nu mă lasă să vorbesc cu tine”. Care ei? Se presupune, desigur, că e vorba despre părinţi. În cele din urmă, Truman şi fata se furişează până pe malul mării, să schimbe un sărut romantic, dar apare prompt o maşină, cu un bărbat matur care se dă drept tatăl fetei. În timp ce fata strigă: “Nimic nu e adevărat. Nisipul ăsta e fabricat pentru tine. Totul e o minciună, un show, iar pe mine mă cheamă Sylvia”, bărbatul matur o retează şi exclamă: “Plecăm în insulele Fiji”.

Şi înţelegi.

Este vorba de viziunea primului reality show.

Un reality show bazat pe emoţii, suferinţă, vise, traume reale, ale unui protagonist “adoptat legal de o corporaţie, în urma unei sarcini nedorite”, născut live la tv, crescut sub ochii publicului, înconjurat de actori profesionişti care se adaptează la tot ce face el, şi joacă rolurile soţiei, şefului, celui mai bun prieten şi aşa mai departe.

Odată cu tine, se produce şi declicul eroului, care e cuprins de o furie a improvizaţiei şi se apucă să iniţieze purtări i experimente din ce în ce mai ciudate şi mai demente, pentru a întinde nota ficţiunii din jur şi a revela cusătura cu aţă albă.

Întocmai ca cine?

ÎNTOCMAI CA EROII DE REALITY SHOW ŞI INFLUENCERII ZILELOR NOASTRE.

Truman Show a fost un film strălucit în 1998, dar a devenit un film profetic pentru entertainmentul anilor 2020.

Componenta de “reality”, de oameni reali cărora li se întâmplă lucruri scenarizate parţial – CHECKED.

Celebritatea obţină de oameni care nu excelează în nimic, dar sunt perpertuu vizibili – CHECKED.

Product placement invaziv, la modul în care întrerupi intriga când e cearta mai cu foc şi începi să debitezi despre noul cacao delicios şi hrănitor – CHECKED. Am râs la faza aia în 1998, dar m-am p!şat pe mâne de râs zguduitor şi isteric în 2020.

Disperarea de a forţa nota şi de a stârni controversă – CHECKED. (Multe dintre poveştile cu femei ale lui Colo, de exemplu, nu vin dintr-o nevoie reală, ci dintr-o nevoie de a agita apele pe internet şi a naşte scandal în rubrica de comentarii.)

Umorul involuntar născut dintre ambiţia influencerilor de a forţa nota şi conjuncturile din jur care merg după legea lor şi-l tot pocnesc peste bot – CHECKED.

Dar e o diferenţă.

Şi anume, că Truman nu îşi doreşte cu adevărat să fie celebru doar pentru a fi celebru, ca influencerii anului 2020. Are o inocenţă a omului simplu, care, de la un punct încolo, vrea doar privacy, şi evadare de sub lumina reflectorului.

Needless to say, încercările de a evada pe diverse căi dau momente pasionale de reality TV, urmărite de toată planeta, şi finalul, în care însuşi producătorul showului i se adresează pe un ton de deux ex machina când Truman găseşte în sfârşit scara de incendiu de pe cerul fake pictat la capătul studioului e deopotrivă apocaliptic şi extrem, dar extrem de funny.

“Nu se mai fac filme ca odinioară, maică”.

În 1998, finalul e fericit, Truman iese din ficţiune. În 2020, Trupeople de orice tip se complac în a fi eroii unor poveşti de carton şi îşi numără încântaţi milioanele.

Anyway. De cum iese, şi serialul se termină, cadrul următor prezintă doi spectatori: “Aha. Ce altceva mai e la TV”.

Eşti relevant, dar numai cât timp participi la narativa ţesută pentru tine.

Cu Truman Show, regizorul Peter Weir şi scenaristul Andrew Niccol reuşesc aproape – imposibilul: nu să parodieze prezentul, ci să anticipeze spot-on şi să parodieze viitorul nu foarte îndepărtat.

***

Dacă îţi place acest blog, fii un partener la menţinerea lui.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger