Clubul de Filme Vechi – The Curious Case of Benjamin Button

by Lorena Lupu

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi, un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine.

Azi, pentru mine, un film vechi este The Curious Case of Benjamin Button (2008).

Verdictul în acel moment: Ia te uită, nene, ce film frumos, ce Brad Pitt frumos, şi ce frumoasă e viaţa în general. Interesantă ideea cu omul care întinereşte cu trecerea timpului, păcat că nu pot şi eu, lol.

La revizionare cu mintea de acum:

Trecerea neiertătoare şi sfidătoare a timpului, care nu iartă pe nimeni şi care sfărâmă oameni şi destine, e o supratemă a oricărei arte. Şi a diverselor jocuri de imaginaţie pe subiect.

Şi aici vom introduce conceptul de fantasy şi o subspecie a acestuia, realismul magic.

Ce e fantasy cam ştiţi. Bine, nu gherţoii ăia siniştri care apar sub clipurile mele să ragă “Dute la cratiţă şi f-ă copi, zdreanţ-o”, dar cititorii mei obişnuiţi cu un nivel rezonabil de educaţie, cărţi citite şi filme văzute, ştiţi. Dar fantasy e o pălărie largă care include orice incursiune în ireal, de la vrăjitori la vampiri şi de la vârcolaci la fantome prietenoase. Realismul magic nu include acest tip de elemente şi personaje supranaturale ci doar un fenomen absurd sau aberant, tratat cu maxim realism şi generator de situaţii 100% cotidiene.

De aceea, nuvela “The Curious Case of Benjamin Button”, scrisă de F. Scott Fitzgerald, despre un copil care se naştte bătrân şi moare bebeluş, şi evoluţia ieşită din comun a vieţii lui în lumea reală, este un prim exemplu de realism magic, şi de aceea, transpunerea ei liberală şi libertină în filmul lui David Fincher cu acelaşi nume este, de asemenea, un prim exemplu de realism magic, pus în valoare de imaginea semnată de Claudio Miranda şi de muzica eterică a lui Alexandre Desplat.

Dar voi, dacă citiţi des pe aici, ştiţi că sora voastră este pasionată de fantasy în toate formele lui. Clubul Filmelor Vechi include Interviu cu un vampir 1994 (aici), Velvet Goldmine (aici), The Truman Show (aici) şi regele filmelor acestui mileniu, Inception (aici).

Filmul lui Fincher adaugă nişte elemente magice şi o nouă dimensiune a tragediei, apelând la tema războiului ca mod de a fenta timpul, sfâşiind vieţi şi destine. Acum, dacă imaginea eroului statornic, neschimbat şi cald, care experimentează suişuri şi coborâşuri fără să-şi altereze umanitatea profundă, fără să se revolte şi fără să se întrebe niciodată de ce e el ţinta tuturor kkturilor, şi experimentează războiul oferind mereu ajutor şi calm în faţa turbulenţelor situaţiei vi se pare ceva cunoscut şi aproape că auziţi “Life is like a box of chocolates, you never know what you gonna get”, da, scenaristul e autorul lui Forrest Gump, Eric Roth. Un om al cărui condei are arta de a crea naraţiune pe linie subiectivă şi predominant emoţională.

Era evident că, sub condeiul lui, povestea simplă a unui om care întinereşte cu vârsta va deveni povestea unei mari iubiri. Între Benjamin, cel care se naşte cu faţa şi bolile fizice ale unui om foarte în vârstă şi moare cu inocenţa unui copil, şi Daisy, cea care parcurge o viaţă normală, şi, undeva la mijloc, are o minunată poveste de dragoste cu acest bărbat ieşit din comun. Evoluţia acestei iubiri şi schimbarea în contratimp a celor două personaje, interpretate magistral de Brad Pitt şi Cate Blanchett, conferă un alt nivel de profunzime şi de vulnerabilitate poveştii.

Tema timpului capcană apare încă de la început, când o femeie (Julia Ormond) vine să-şi ceară scuze de la mama ei aflată pe patul de moarte pentru faptul că a fost atât de comună şi că nu s-a remarcat prin nimic. Când mama spune, “a, nu, ai fost minunată exact cum ai fost”, zici că e iubire maternă şi atât. Dar pe parcurs descoperi că nu. Istoria vieţii acelei mame s-a confruntat în aşa măsură cu supranaturalul, încât orice fărâmă de normalitate e binevenită.

În timp ce mama îşi trăieşte ultimele clipe, într-un pat de spital din New Orleans, sub ameninţarea iminenţei uraganului Katrina, fiica îi citeşte, la rugămintea ei, dintr-un jurnal vechi. Totul după ce e introdus un prim element al realismului magic: ceasul care merge invers. Povestea absolut întâmplătoare a unui ceasornicar al cărui fiu a murit în război, şi care, răvăşit de durere, a creat un ceas care merge în direcţia opusă, în speranţa magică a timpului care s-ar întoarce să-i aducă fiul înapoi.

În noaptea în care acel ceas este prezentat publicului, în gara oraşului, doamna Button, nevasta unui negustor înstărit de nasturi, moare dând naştere unui bebeluş diform şi urât, cu o faţă de nonagenar. Dărâmat de durerea pierderii, tatăl îl abandonează pe treptele azilului de bătrâni local, unde e găsit de personajul a cărui iubire şi lumină schimbă destine: îngrijitoarea Queenie. Instinctul ei matern o face să vadă acel suflet inocent drept ceea ce este, şi anume un copil care nu a greşit nimic nimănui, şi deşi medicul azilului o avertizează că mititelul nu va trăi prea mult, că e copleşit de boli geriatrice, ea decide să îl îngrijească până în clipa finală.

Copilăria lui Benjamin în azilul de bătrâni e undeva pe marginea comediei absurde şi, la un nivel mai profund, un studiu asupra modului în care copilăria şi bătrâneţea se contopesc natural, iar nevinovăţia copilăriei şi dezorientarea şi vulnerabilitatea bătrâneţii sunt adorabil de apropiate. Locatarii azilului îl adoptă pe copilul – bătrân cu o naturaleţe irezistibilă şi, pentru că Benjamin nu doar că nu moare, ci mai degrabă se dezvoltă, creşte, învaţă lucruri noi, îi oferă un loc de la sine înţeles. Scenele cu bătrâni sunt irezistibil de tragice şi totodată comice şi, mai ales dacă le vezi după jumătate de sticlă de vin, ca mine, plângi la ele fără motiv în timp ce zâmbeşti printre lacrimi.

E absolut uimitor cum Fincher, creatorul unor thrillere ca The Game, Fight Club şi Panic Room, a ales un limbaj cinematografic atât de uman, de sensibil şi de nuanţat emoţional cu Cazul curios.

În timp ce Benjamin creşte şi totodată întinereşte treptat – minunat CGI care transpune chipul lui Brad Pitt peste corpurile bătrâneilor care joacă iniţial rolul, şi excelent casting – o cunoaşte, la şapte ani, pe mica Daisy, a cărei bunică se mută în azilul de bătrâni. Deşi Daisy nu ştie că Benjamin e aproximativ de vârsta ei, o simte cu intuiţia unui copil, deşi jocurile lor o fac pe bătrână să îl certe pe moşul pe care îl consideră un pervers.

Apoi, vine momentul când Benjamin creşte suficient să se angajeze pe un vapor – e luat de milă, pentru că toţi îl cred un bătrân sărac, care vrea să mai câştige un ban – are o primă noapte de amor la bordel, se îmbată prima oară, îl regăseşte pe taică-su – care are nesimţirea să apară hodoronc-tronc, dacă vede că fi-su a crescut destul să poată purta un dialog coerent. Cam ca taţii din viaţa reală, lol. E amuzant cât de detestabil ştie cineastul să-l facă pe domnul Button, fără a-i da vreo replică sau vreun gest nepotrivit.

În fine, Benjamin decide să îmbrăţişeze jobul de marinar, pleacă în lume – dar ţine cu regularitate corespondenţa cu Daisy – are o primă aventură amoroasă cu o soţie de diplomat britanic – Tilda Swinton – în timp ce Daisy studiază la New York şi devine balerină de succes.

Nava intră în al doilea război mondial – şi mare parte din camarazii lui Benjamin mor, într-un mod resemnat şi asumat, foarte blajin, care acum, că am revăzut recent Forrest Gump, mi se pare mai degrabă o declaraţie de dragoste a lui Eric Roth faţă de oamenii simpli din sudul Statelor Unite.

Benjamin ajunge nevătămat acasă. Se reîntâlneşte cu Queenie care e extaziată de schimbarea lui – şi o atribuie lui Dumnezeu şi rugăciunilor – apoi cu Daisy, acum o tânără femeie foarte ahtiată după iubire, care încearcă să-l seducă. Şi pe care o refuză, ca un veritabil Forrest Gump. Şi cu domnul Button, care e pe moarte, îi spune că el era tatăl său şi îi lasă întreaga lui moştenire.

Acum că are siguranţă materială şi arată decent. Benjamin o caută pe Daisy la New York. Daisy e pe culmile succesului şi în toiul experimentării erotice, şi îl lasă baltă pentru un dansator atrăgător. Dar cinci ani mai târziu, după ce suferă un accident crunt, în urma căruia îşi rupe piciorul şi îşi pierde cariera, singurul care vine să-i fie alături la spital e Benjamin. Şi iar am vibes de Forrest Gump care e alături de Jenny în momentele ei de boală şi chin. În primele momente, Daisy îl goneşte, pentru că e umilită să fie văzută astfel; dar după câţiva ani, după ce îşi pierde cariera, faima şi banii, îl caută ea. În acest punct, cei doi au în jur de 30 de ani şi arată şi fizic într-un mod care îi face compatibili unul cu celălalt. Şi începe povestea propriu-zisă de iubire.

După câţiva ani fericiţi, marcaţi doar de frustrarea lui Daisy, care îşi vede primele semne de vârstă, în timp ce Benjamin arată din ce în ce mai bine, aceasta rămâne gravidă. E momentul în care Benjamin îşi ia ultima decizie matură. Înţelege că el, din ce în ce mai tânăr, nu va fi în stare să fie un tată bun pentru copilul nou-născut. Prin urmare, îşi vinde toate proprietăţile, îi lasă averea lui Daisy şi fiicei lor nou-născute, Caroline – femeia care citeşte azi jurnalul. Apoi, pleacă să exploreze lumea.

Mai avem o întâlnire între protagonişti peste vreo zece ani. Când Benjamin e un puştan fresh şi absolut irezistibil, iar Daisy e o doamnă respectabilă, aproape de 50 de ani, dar încă chic. Ea s-a recăsătorit. Fata, Caroline, e deja mare, şi îl salută politicos pe tânărul care a venit să viziteze studioul de dans al mamei sale.

Mai târziu, Daisy îl vizitează la hotel, şi cei doi au ultima lor noapte de amor. Ea, cu vinovăţia faptului că e o vulpe bătrână care seduce un puşti. El cu acelaşi dor dintotdeauna.

Din acel punct, se mai revăd abia când Benjamin e găsit pe străzi ca un adolescent tulburat, homeless, cu probleme de personalitate. Cei de la protecţia copilului o cheamă pentru că îi găsesc numele în jurnal, dar el nu o recunoaşte. Deşi corpul e de copil, din punct de vedere mintal, Benjamin suferă de demenţă senilă. În anii care urmează, aceasta se agravează, dar, din nou, bătrâneţea şi copilăria se contopesc natural. Singura persoană care înţelege că nu are de a face cu un puştan neascultător şi rebel e Daisy. Rămasă văduvă, şi după plecarea fiicei sale, aceasta se mută în azil să aibă grijă de copilaş până în ziua morţii lui. Zi în care, ca prin minune, ceasul care merge invers pe frontispiciul gării e înlocuit de unul modern, electronic.

Iar când moare şi bătrâna Daisy, la finalul filmului, vedem uraganul cum sfărâmă, într-un depozit, ceasul în revers. Convenţia realismului magic se încheie.

Ceea ce reuşeşte Fincher în acest film incredibil de frumos, cu o imagine de nivelul unui film de artă, e să exploreze tema vârstelor şi a evoluţiei / involuţiei cu o profunzime de care nu cred că-l bănuia cineva în stare. Şi să aducă un omagiu frumuseţii şi demnităţii inefabile a bătrâneţii. Vârsta la care nu mai ai nimic de pierdut şi poţi fi tu însuţi, în cel mai autentic mod. În momentul maturităţii, Daisy îşi găseşte un nou rost în artă. Cel de profesoară de dans. Atunci îşi deschide studioul. Abia la vârsta a treia, Elizabeth, prima iubită a lui Benjamin, se încumetă să-şi urmeze visul şi înoată peste Canalul Mânecii, până în Franţa. Locuitorii azilului sunt tot atâtea lecţii de demnitate, omenie şi o doză oarecare de dileală, care îi face memorabili.

Filmul e minunat pentru momente în care îţi simţi emoţiile şi vrei să plângi pe nuanţe fine, pe care în mod obişnuit nu le-ai remarca. Ceea ce aduce a Forrest Gump. Am apucat să zic de Forrest Gump în acest articol?

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.