Clubul de filme vechi: Inception

Fie că ne vine să credem, fie că nu, Inception împlinește anul ăsta 10 ani. Parcă ieri era acest film nou și incredibil care lăsase universul cu gura căscată.

Mie îmi place să revizitez cărți și filme vechi, care mi-au rupt gura la vremea lor, să văd dacă mai au același impact asupra mea și azi, sau avem un meh plictisit. Aici aveți review (și re-view) la Velvet Goldmine, Interviu cu un vampir și The Matrix. Și cum azi intrăm iar în Mercur retrograd, când se recomandă să revizitezi mintal locuri vechi unde ai fost odinioară, ce poate fi mai adecvat decât să revizităm acest labirint al viselor și semnificațiilor, care e Inception?

În 2006, când a început Nolan să iasă cu trilogia Cavalerului Întunecat, îmi aduc aminte că era tristețe generală prin cinematografe. Încă nu aveam Netflix și HBOGO și mă duceam la mall des în perioada aia. Dar, evident, la mall nu vedeai decât comedii idioate și filme de acțiune cu multe împușcături și puțin creier. Da, am fost și eu gâsculița de la mall, la o vârstă la care îți stă bine să fii gâsculița de la mall. Țin minte că, încă de la primul Batman, Nolan mi-a plăcut la nebunie, că a fost altceva, că a reușit să ia clișeul răsuflat al tipului care ziua e un milionar timid și noaptea bate răufăcători ca pe covoare și să-i dea sensuri nebănuite.

În 2010, când a ieșit cu Inception, Nolan și-a confirmat potențialul artistic la un nou nivel și a dat start unui nou trend: filmele SF cu buget exorbitant și droaie de simboluri pe centimetru pătrat. Numai că alți regizori nu erau Nolan și le-a ieșit… oh, well, fiecăruia după posibilități.

Cobb (Leonardo DiCaprio) și Arthur (Joseph Gordon – Lewitt) sunt niște infractori extrem de speciali. Prin tehnica viselor împărtășite, infiltrează subconștientul potențialei victime, să fure informații confidențiale, utile pentru angajatorii lor. Și angajatorul lor, Saito (Ken Watanabe), face cunoștință cu ei într-un punct în care fac spionaj corporate și încearcă să înhațe un contract extrem de important. Misiunea e un eșec, parțial datorită apariției inopinate a lui Mal (Marion Cotillard), soția lui Cobb, care pare să aibă o plăcere perversă în a coopera cu adversarii soțului ei, și parțial datorită trădării primului lor arhitect de spații imaginare, care își vinde echipa lui Saito.

În acest punct, suntem lăsați să credem că Mal e o contraspioană, o exă răzbunătoare, sau poate un fel de doamnă Smith angajată de competitor să-i strice ploile domnului Smith; rostul dintotdeauna al soților și soțiilor. 😀

Acum, la revedere, am apreciat modul extrem de lin și non-evident în care povestea lunecă – și ne face și pe noi să lunecăm – între diverse planuri și niveluri de vis și realitate, generatoare ale unor imagini suprarealiste de o frumusețe amețitoare. Cumva, Nolan explorează întregul potențial al noțiunii de “vis”, în deplinătatea ei creativă. La începutul filmului, un DiCaprio zbuciumat, cu o privire de om care tocmai a dat mâna cu Satana, e adus în faţa unui Saito extrem de bătrân, care evocă o întâlnire din timpuri imemoriale. Ai zice că ăsta e planul real. Apoi se trece brusc la întâlnirea dintre Saito tânăr şi DiCaprio aparent relaxat şi în top shape, vorbind casually despre cum cel mai periculos şi rezistent parazit este o idee implantată în mintea cuiva.

Ceea ce pare o banală conversaţie îţi introduce exact tema filmului: inception, termen greu de tradus, ceva între iniţiativă, iniţiere şi început.

Pentru că în primul plot twist al filmului, Saito le dezvăluie celor doi spioni de vise că el i-a angajat să-l spioneze, pentru a-i testa. Şi a vrut să-i testeze pentru o nouă misiune: nu pentru a fura informaţie din mintea cuiva, ci pentru a inocula informaţie. Ideea, parazitul periculos şi rezistent din scena de început.

Victima potenţială e Robert Fischer, fiul neiubit şi marginalizat al unui capitalist rapace cu un imperiu corporatist care ameninţă să înghită piaţa. Fischer tatăl e pe patul de moarte, iar fiul urmează să moştenească acest imperiu. În mintea lui trebuie inoculată ideea divizării şi nimicirii acestei firme, pentru a-l scoate de pe piaţă pe concurentul lui Saito.

Deşi Arthur crede că “inception” e imposibilă, şi tinde să respingă misiunea, Cobb reacţionează extrem de emoţional, pentru că i se promite ştergerea infracţiunilor de care e acuzat şi şansa de a reveni în State şi a-şi vedea copiii. În acest punct, suntem lăsaţi să credem că, probabil, este urmărit pentru spionaj şi furt de informaţie, şi nu înţelegem de ce, în convorbirea telefonică cu cei mici, le spune că mami nu se va întoarce niciodată. Doar am văzut-o. Lucra pentru concurenţă şi era a nabii de eficientă.

Cobb pleacă la Paris, să-şi revadă socrul (Michael Caine), profesor de arhitectură, să-i mărturisească faptul că această ultimă misiune îl poate elibera de acuzaţii, să se întoarcă la copii, şi că are nevoie de un arhitect la fel de bun cum fusese el odinioară. Profesorul i-o oferă pe Ariadne (Ellen Page), şi odată cu Ariadne, învăţăm şi noi, publicul, cum funcţionează treaba, cum visele devin acest plan secund de explorare a minţilor şi a subconştientului, şi cum spaţiile din vis pot fi măreţe, paradoxale, impresionante, sfidătoare faţă de fizică.

Primul inception este de fapt iniţierea acestei tinere fete, care, după ezitări fireşti, începe să creeze febril ruperi bruşte de realitate, să întoarcă Parisul cu susul în jos şi… când distracţia e mai în toi, să fie întreruptă cu brutalitate de Mal, această omniprezenţă din mintea lui Cobb. Şi odată cu ea înţelegem că, mai grav decât acuzaţiile justiţiei, mai grav decât urmărirea internaţională, Cobb este condamnat de propria vinovăţie şi de prizonierul propriei urmăriri, pentru că se crede direct responsabil de moartea soţiei sale. Nu, Mal nu e o doamnă Smith angajată de competitori. E personificarea regretelor, a mustrărilor faţă de sine, a autosabotajului, a unei condamnări interioare care îl ţine pe Cobb într-o perpetuă ratare. Şi această realizare e şi azi de un impact impresionant asupra spectatorului, pentru că e o temă psihologică majoră de nuanţă fină, care se desprinde pe neaşteptate dintre straturile fascinante şi suprarealiste ale filmului.

Apoi, Cobb pleacă în Mumbasa să-i recruteze pe Eames, hoţul de identităţi (Tom Hardy, aici gangster slick de filme de acţiune vechi) şi Yusuf, chimistul care, cu sedativele lui atotputernice, creează vise de multiple niveluri, şi are la subsol şi un spaţiu pentru visători care vin zilnic să-şi trăiască realitatea diferită, singura realitate relevantă, în timp ce dorm. Poate cea mai transparentă metaforă pentru un club de opiomani.Un alt tip de inception, dacă vreţi.

Echipa află că bătrânul Fischer a murit în Sidney, Australia şi fiul, Robert, va însoţi cadavrul într-un zbor de zece ore până la Los Angeles. Saito, milionarul, a cumpărat compania aeriană, că de ce nu, aşa merg treburile în realitatea fantasmagorică a filmelor de acţiune, şi singurii pasageri care vor călători alături de Robert sunt membrii echipei.

Şi aici urmează punctul culminant al filmului, un vis de trei niveluri, doldora de referinţe cinematografice şi citate culturale, de la Odiseea spaţială a lui Kubrick şi până la legendara serie 007, una dintre cele mai răvăşitoare succesiuni de secvenţe din cinema, o luptă între minţile atâtor oameni, fiecare cu propriii demoni şi cu propriile proiecţii, de unde aflăm că Robert e de fapt un biet adolescent întârziat cu daddy issues, al cărui singur vis neasumat fusese o secundă de atenţie de la părintele său lacom de bani şi putere, şi care oricum nu avea dorinţa de a acapara lumea, că Saito, primul rănit, este mult mai vulnerabil decât pare şi, marea surpriză, faptul că vinovăţia lui DiCaprio e, cel puţin la nivel de intenţie, cât se poate de reală. El a folosit incepţia prima oară asupra soţiei sale, după ce a adus-o în “limbo”, planul cel mai adânc al subconştientului, acolo unde a făcut-o să conteste orice formă de realitate. Şi acest gând – virus a însoţit-o pe femeie înapoi în viaţa reală care, în comparaţie cu visele, i s-a părut banală şi plictisitoare. Şi aşa, s-a sinucis, înscenând o crimă pentru Cobb, să-l silească s-o urmeze. Adevăratul motiv pentru care acesta este anchetat şi hăituit în toată lumea.

În acel plan profund al subconştientului, nu doar Robert e cel căruia i se întâmplă o inception, ci, într-o mai mică sau mai mare măsură, fiecare dintre combatanţi trece prin asta. Saito, prins în “limbo”, are revelaţia propriei efemerităţi, experimentând acea bătrâneţe extremă, DiCaprio are revelaţia faptului că ai controlul asupra ideii iniţiale, dar nu asupra modului în care aceasta evoluează în mintea receptorului şi se eliberează de vină, iar Ariadne îşi descoperă adevărata putere de eliberare şi forţa nesfârşită a creativităţii.

Finalul e deschis, şi a fost principalul subiect de dezbatere, ani în şir după premiera filmului. Ceilalţi membri ai echipei sunt arătaţi desprinzându-se de maşina din vis, care se scufundă, dar DiCaprio doarme în continuare, în timp ce, în planul limbo, discută cu Saito cel îmbătrânit, căutând să-l readucă la punctul zero, cel al realităţii.

Aparent, şi Cobb, şi Saito se trezesc, dar jocul ambilor actori e subtil modificat.

Cobb ajunge acasă, dar copiii sunt îmbrăcaţi în exact aceleaşi haine, ca în visul lui.

Iar micul dispozitiv folosit de el să testeze realitatea (dacă se roteşte fără întrerupere, e vis, dacă se opreşte, e trezie) continuă să se rotească, şi acest cadru se întrerupe brusc, cu credite finale.

Unii argumentează că e realitate, pentru că nu mai există verigheta pe mâna lui Cobb. Alţii, că absenţa verighetei vorbeşte doar de eliberarea lui din lanţul malefic al vinovăţiei faţă de Mal, în limbo. Unii argumentează că e realitate, pentru că puştii par mai mari. Alţii, că e vis, de vreme ce poartă haine identice. Unii, că parcă dispozitivul încetineşte. Alţii, că ba nu, se roteşte până în ultima sutime de secundă.

Un final care dă material de debate şi unora, şi celorlalţi este, pentru mine, un final absolut genial şi perfect construit pentru că, sincer, nici un artist nu datorează toate răspunsurile, şi o operă de artă nu este raport contabil.

Ce remarcăm e OPŢIUNEA lui Cobb de a ignora acest dispozitiv, un mod de a spune că, indiferent că e în realitate, sau în cel mai frumos vis de până acum, e liber şi absolut fericit, şi cumva, asta e tot ce contează.

Din acest punct de vedere, Inception îţi livrează cel mai neconvenţional şi entuziasmant happy ending posibil.

Verdict: Ce rămâne actual şi în 2020? Atmosfera densă de miraj şi încărcătura emoţională a filmului. Cumva, toate acestea îţi reamintesc de ce cinema-ul e în continuare o artă, nu un simplu mijloc de entertainment, atunci când e făcut cu talent şi miez.

***

Îţi plac textele Trollywood? Susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger