Clubul de filme vechi: Velvet Goldmine

E complicat cu filmele care se vor a fi biografii muzicale. Pentru că vorbesc despre persoane reale, dotate cu orgolii imense, despre erori pe care aceștia nu le-ar admite nici trași pe roată, despre adevăruri fluide, flexibile și subiective, în funcție de ăla pe care îl întrebi. Și atunci, se întâmplă una din două: sau ies niște narațiuni sterilizate și periate, să convină tuturor, cum s-a întâmplat cu Bohemian Rhapsody anul trecut, sau procedezi ca regizorul Todd Haynes, pionierul așa-numitului New Queer Cinema: le dai protagoniștilor nume fictive și mizezi pe inteligența spectatorului.

Așa ies capodopere ireal de frumoase, de autentice și magice în același timp, cum a fost Velvet Goldmine (1998). Deși filmul spune povestea unei vedete imaginare, Brian Slade (Jonathan Rhys Meyers, foto), însuși titlul aparține unei piese înregistrate de David Bowie, o piesă de adorație homoerotică, eliminată de producători de pe albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars.

 

Există două moduri în care poți privi Velvet Goldmine. Primul este punctul de vedere al inițiatului: să știi rockul anilor 70 ca un tătic pletos și să identifici fiecare referință subtilă – iar filmul e plin de ele, fiecare cadru are o încărcătură culturală năucitoare. E evident că Haynes l-a adorat pe Bowie, l-a urmărit pas cu pas, așa cum protagonistul filmului, Arthur (Christian Bale) îl urmărește pe Brian Slade, și a sublimat artistic informația.

Al doilea e punctul de vedere al habarnistului: nu știi nimic despre glam rock, și nici nu te interesează în mod deosebit să afli foarte multe, dar te identifici cu fascinația pe care foarte tânărul Arthur (mai mult ca sigur un alter ego al lui Haynes însuși) o trăiește când regăsește în interviurile și personalitatea lui Slade un mod de a fi cu care se identifică automat.

Orice adolescent de ieri sau azi a trecut prin asta. când și-a găsit propria rebeliune și căutare a unei identități exprimate de un pop / rock icon dominant al perioadei.

Arthur sunt eu, Arthur ești tu, Arthur e fiecare dintre noi, în secunda când regăsim ceva ce poate că nici nu știam că există în noi, la contactul cu artistul care ne dă reset identitar.

Culmea e că Brian Slade însuși are un astfel de reset identitar, și persoana care i-l aduce nu e vreunul dintre fanii care atârnă adorator, imitându-i cu religiozitate lookul plin de glitter, nu e nici nevasta, Mandy (Toni Collette) care își adaptează coafura și garderoba în așa fel, încât pare mai degrabă frățiorul geamăn al lui Slade, ci e rebelul american crescut la trailer, în sărăcie extremă, și supus tratamentului cu electroșocuri în fragedă pruncie pentru a elimina homosexualitatea (practică de o cruzime extremă, și evident ineficientă, cu care părinții americani ai anilor 70 încercau să-și “îndrepte” fiii cu orientări vizibil diferite). Din acel punct, viaţa şi cariera lui Wild (bazat parţial pe Lou Reed şi parţial pe Iggy Pop, de vreme ce Bowie i-a iubit intens pe ambii) sunt un interminabil electroşoc. Şi un arc voltaic îl trece pe Slade în momentul în care îl vede pe Wild bestializându-se liber pe scenă.

Există iubirea – abandon, cea a unor personaje modelabile, cum sunt Arthur sau Mandy, şi iubirea – inspiraţie, cea care se naşte la contactul dintre identităţi, Slade şi Wild.

Desigur, cum nici una dintre identităţi nu e dispusă la compromis, iubirea – inspiraţie, cea care îl face pe adolescentul Arthur să se autosatisfacă viguros la pozele cu Slade şi Wild sărutându-se pasional, devine treptat iubire – chin, pe măsură ce Wild se adaptează din ce în ce mai puţin la planurile croite pentru el de managerul lui Slade, uns cu toate alifiile, lipsit de orice scrupule şi disperat după bani.

În mod bizar, de cum cuplul Slade – Wild se descompune, lumea lui Slade se dizolvă şi ea, mariajul se spulberă şi Slade îşi înscenează propria moarte, ceea ce dă o nouă lovitură carierei lui; pe de altă parte, Wild îşi găseşte un nou partener şi colaborator în Jack Fairy (un mix de Brian Eno, Little Richard şi Bryan Ferry).

De menţionat că naraţiunea, aşa cum o simplific eu, e goală de frumuseţea tripantă a crâmpeielor de story care se strecoară prin imagini decadente şi strălucitoare, costume ravisante glam rock şi mişcări ameţitoare de cameră, care reconstituie o lume feerică, dezinhibată şi avangardistă: Londra anilor 70.

Arthur, în prezent jurnalist, începe o anchetă destinată să afle unde e acum Brian Slade: pe parcursul acesteia, îşi retrăieşte propriile emoţii de adolescent, prezent în toate momentele cheie care i-au implicat pe Slade, Wild şi Mandy. Şi, într-un twist de proporţii, îl şi identifică pe Slade cel de acum, dar diferenţa e cam la fel de radicală, ca aceea dintre Bowie în era Ziggy Stardust şi Bowie tuns corect şi cu garderobă accentuat masculină de la finalul anilor 80.

Fiecare dintre personaje e, într-un fel, victima unei iubiri ratate. Spre deosebire de Mandy cea acoperită de glitter şi ţinute androgine extravagante din era Slade, Mandy de acum e un om zdrobit, cu privirea sticloasă, căutând supraviețuirea. Curt Wild încă atârnă de o bijuterie verde misterioasă, care ar fi aparţinut odinioară lui Oscar Wilde, primită cadou de la Slade; iar Arthur şi-a abandonat visele glam şi s-a mulţumit cu poziţia omului care scrie.

Prin mixul dintre detaliu specific reconstituit minuţios şi adevărul general valabil, complexitatea narativă şi vizuală, coloana sonoră excepţională, Velvet Goldmine e unul dintre marile filme-capodoperă ale anilor 90.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger