Clubul de filme vechi: The Matrix

E incredibil cum trece timpul. Filmul nostru futurist preferat din 1999 împlineşte 21 de ani, Andy şi Larry Wachowski (regizorii) au devenit între timp Lily şi Lana Wachowski, şi ştirile vorbesc despre un Matrix 4 care va ieşi în curând, tot cu Keanu Reeves la cârmă. Apropo de Keanu Reeves, vreau şi eu în matricea în care trăieşte el, pentru că mi se pare că arată la fel de bine acum, ca în 1999.

Filmul e o distopie cyberpunk, şi ca orice distopie cyberpunk, e plasată într-un viitor cu realităţi ironice, destinate să exagereze, să satirizeze sau să critice aspecte ale vremurilor prezente.
Şi, desigur, pentru că vorbim de anii 90, toate personajele bune sau rele poartă ochelari de soare, pentru că, habar n-am de ce, în anii 90, ochelarii de soare erau uniforma standard a spionilor, infractorilor şi eroilor.

În 1999, încă mai existau net cafe-uri (adică, dragilor, locuri unde te duceai să bei o cafea şi să stai o oră pe net, pentru că nu, n-aveai net acasă, sau, rectific, nu orice sărac avea net acasă), dar mai ales în vest, tehnologia avansase îndeajuns, ca orice om cu venituri decente să-şi permită un computer cam mare şi cam greoi şi o conexiune (relativ scumpă) la net.

Apropo de asta, Matrix e ca o femeie deosebit de frumoasă, cu o tonă de fillere în faţă, dar îşi trădează vârsta în două detalii: computerele la care stau oamenii sunt nişte măgăoaie uriaşe (copii, aşa erau vremurile) şi telefoanele mobile imense, format cărămizi (copii, aşa erau telefoanele mobile, şi cine avea unul, era regele şcolii).

Povestea din Matrix reflectă o teamă perpetuă prezentă în genul cyberpunk, şi anume, că dacă lăsăm realitatea virtuală să se urce în capul nostru, la un moment dat, aceasta capătă o conştiinţă de sine stătătoare şi se întoarce împotriva noastră, iar noi o să devenim sclavi umili şi lipsiţi de apărare într-o lume fictivă.

Judecând după modul în care m-au micşorat pe mine ca trafic şi ca venituri şase luni înnădite de ban în matricea Facebook, aş zice că temerea autorilor de cyberpunk nu e pe deplin nejustificată, cu diferenţa că nu maşinile luptă împotriva omenirii, ci tot nişte oameni, cu nişte pârghii de putere în mână şi cu o nevoie înnăscută de a călca pe cadavre în cealaltă.

OK, să revenim din divagație și să vorbim despre film. Film uluitor de revoluționar și inovativ pentru 1999, prin CGI spectaculos, dar impresionant și azi prin frumusețea poetică a cadrelor create cu CGI spectaculos.

Sunt filme de acțiune unde se sare din elicopter în mașină, din vapor în UFO, din pulă-n pom în rafală de împușcături și sticlă spartă, și toate astea sunt seci și matter of fact. Dar sunt filme ca Matrix sau Kill Bill care aleg să facă un întreg poem vizual bombastic și fantastic din acrobația caftului, geamuri sparte și plutirea de lebădă a protagonistului din lac în puț. Și într-un mod gteu de explicat, sunt topită pe interior după asta.

Legat de filozofia filmului și de semnificațiile profunde: eu cel mic de atunci, care era sort of a gâscă, a fost foarte impresionat de pilula albastră care te trimite înapoi în realitatea ta habarnistă și de pilula roșie care te face să vezi falsul drept fals și îți deschide ușile realității 100% eco și bio, ca morcovii.

Acum, mi se pare cumva lame că toate astea se iau printr-o pilulă, că ne dăm ultimii oameni puri rămași să luptăm pentru salvarea omenirii, dar învățăm karate și cumfugi prin programare de pe calculator în două ore. Că Marele Oracol alege totuși să locuiască în matrice, nu în Zion, despre care ni se repetă îndelung că e ultima citadelă a omenirii, şi nu oriunde, ci într-o zonă de aproximativ ghetou. Şi că Marele Oracol nu-l previne pe tatăl haștag-rezistenței, Morpheus, că are un sifon la bord, și cu asta, aproape că se compromite toată misiunea. Practic, plimbarea până la Oracol se încadrează dramaturgic în “ia să ne jucăm inutil cu curul gol pe lângă pula sculată, deşi nu vrem penetrare”. Aşa, de dragul suspansului.

Şi apropo de suspans: un domeniu în care recent tranziţionatele surori Wachowski sunt tătici. Oricât de gratuit ar fi pasul X sau Y din scenariu şi oricât nu ne aduce nimic nou,, modul în care e descris şi integrat în poveste te ţine în şah într-un mare mod. Inclusiv faptul că pe personaje le apucă povestitul exact în momente de maxim pericol şi-ţi vine să bagi o palmă în ecran şi să le arzi una.

Exemplu: Trinity, haştag-rezistenta badass, se îndrăgosteşte de Neo, hackerul devenit Mesia mântuitor, Keanu Reeves. Firesc, cine nu s-ar îndrăgosti de Keanu Reeves? Probabil că şi surorile Wachowski erau cu chiloţii ghem după Keanu Reeves. Dar o găseşte jumătatea de confesiune exact când fug ca disperaţii de Agenţii – roboţi şi pot scăpa prin telefon, dar secundele alea lungi de “mamă ce te-aş f… dar nu chiar acum” îl lasă pe Reeves descoperit şi aparent fără salvare în faţa Agentului.

În contrast, sunt două momente care nu m-au impresionat cine ştie ce în 1999, dar mi s-au părut deosebit de frumoase acum.

Morpheus, tatăl rezistenţei, negru (cine spune că nu exista inclusivitate în 1999?) are în echipă un sifon, iar informaţia ne e revelată din prima misiune aproape eşuată a lui Trinity. Reiese că e vorba de Cypher, un chel gras urât şi antipatic, care băleşte la frumoasa femeie, şi te prinzi că el e din secunda când îl descoperi pândind-o şi făcându-i o criză de gelozie pentru că ea îi duce micul dejun lui Neo, pe atunci luptător neofit. Îţi petreci cam jumătate de film antipatizându-l pe chelul gras şi urât (as one does), apoi, într-un moment în care acesta e faţă în faţă cu Agenţii (entităţi robotice prezentate drept invincibile şi puse pe căsăpit haştag rezistenţa), are o mărturisire, muşcând din friptură: “Ştiu că această friptură nu există, dar e delicioasă. Regret că nu am ales pilula albastră”.

Nevoia de ficţiune, de basm, de o lume imaginară în care să fii important e tradusă de actor – care repet, a făcut un job excelent în a fi acel douchebag detestabil căruia vrei să-i faci ficatul drob şi să-l serveşti mă-sii drept răzbunare că n-a optat pentru un oral – deci, cum ziceam, e tradusă de actor printr-o nostalgie şi un regret atât de cutremurătoare, că ţi-l fac subit simpatic. OK, ne trece mai încolo, când acesta începe să se frece de corpul captiv al lui Trinity şi zici că aproape că aşteaptă să o omoare, s-o poată lua fără obiecţii.

Al doilea moment care m-a atins se întâmplă între unul dintre Agenţii care îl ţin captiv pe Morpheus şi îl torturează, să le divulge accesul la Zion. Agentul Smith, jucat cu un robotism impecabil, subtil şi totodată eficient, de Hugo Weaving.

Agenţii, până în momentul respectiv, nu par să aibă identitate sau sentimente. Sunt nişte neni la costum cu ochelari de soare, dicţie exagerată şi resting bitch faces, care vin, împuşcă şi pleacă.

În schimb, în acest moment de singurătate, Smith divulgă o uriaşă repulsie faţă de transpiraţie, faţă de miros, faţă de tot ce-i face pe oameni să fie oameni. Visul de a ajunge în Zion nu e pentru a prinde în matrice şi ultimii liberi. Visul de a ajunge în Zion e pentru a nimici orice urmă de conştiinţă şi pentru a renunţa la mascarada realităţii echitabile. Visul umed al oricărui dictator.

Desigur povestea e ca a oricărui film de acţiune, la final eroul Mesia mântuitor The One ajunge la bordul navei exact când roboţii ucigaşi sparg tot, salvează ziua şi se contopeşte într-un sărut pasional cu femeia iubită.

Verdict: 20 de ani mai târziu, Matrix e încă demn de văzut şi de apreciat, deşi te cam umflă râsul pe ici pe colo la cum îţi recomandau diverşi gigei, prin 1999, ba chiar şi zece ani mai târziu, să iei pilula albastră sau, dimpotrivă, să o iei pe cea roşie şi se credeau subtili şi profunzi cu asta. Metaforă mai slăbuţă şi mai evidentă cu greu.

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. February 16, 2020

    […] asupra mea și azi, sau avem un meh plictisit. Aici aveți review (și re-view) la Velvet Goldmine, Interviu cu un vampir și The Matrix. Și cum azi intrăm iar în Mercur retrograd, când se recomandă să revizitezi […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger