Creangă Reloaded

Capra cu trei iezi e un film românesc care mi-a tot apărut în feed pe social media. În general, postările erau pozitive şi admirative, ceea ce, la un popor veninos şi pus perpetuu pe bârfă şi jigniri ca al nostru, e o raritate.

Nu l-am văzut până acum dintr-un motiv simplu: mi-a displăcut dintotdeauna povestea originală a lui Ion Creangă. Mi s-a părut o poveste cumplită, de un sadism inutil şi scabros, o poveste moralisitoare prea evidentă, “ascultă de mama, că dacă nu, te mănâncă lupul”, un rudiment de naraţiune lipsit de orice subtilitate.

Mi se părea absolut oribil că cineva a decis să facă film din chestia asta, şi mi se părea că e un semn al lipsei de creativitate şi de subiecte la care am ajuns ca naţiune.

Dar m-au convins nişte prieteni că filmul e cu mult mai mult decât povestea, că merită văzut, că e bun, că e păcat să-l ratezi. OK, a intrat pe Netflix, hai să vedem despre ce e vorba.

Şi adevărul, dragi prieteni, e că nu contează povestea de la care pleci, cât contează modul în care investeşti respectiva temă cu ceva personal, profund şi uman.

Capra cu trei iezi urmează firul poveştii iniţiale, dar îi oferă mai multe straturi, transpunând-o într-o tragedie rurală izvorâtă din sărăcie, disperare, dragoste neîmpărtăşită şi violenţă. Pentru auriştii dacopaţi care aberează despre traiul ancestral românesc, holdele de aur şi restul clişeelor, şi despre occidentul decadent care ne-a dus în pierzanie, viaţa femeii văduve într-o căscioară modestă, undeva la mijloc de pădure, lipsa oricărui confort, truda ei cutremurătoare de zi cu zi pentru a asigura hrana celor trei copii pe care-i creşte singură sunt o mărturie mai mult grăitoare legată de faptul că traiul ancestral n-a fost VREODATĂ frumos sau romantic.

Filmul e jucat cu o distribuţie de cinci actori, dintre care cei trei copii (extrem de bine aleşi), Marius Bodochi (lupul, cumătrul care dă târcoale în mod repetat, sperând să fie în sfârşit remarcat de văduva care are perpetuu treabă şi îl trimite la plimbare) şi Maia Morgenstern, care face cel mai bun rol principal într-un film românesc din ultimul deceniu.

Ar trebui ca regizorul Victor Canache să-i ridice statuie Maiei, pentru că ea îl pune pe hartă ca regizor. Maia Morgenstern este figura maternă chintesenţială, şi toate suişurile, coborâşurile, nuanţele emoţionale, suspansul şi violenţa filmului sunt conduse de complexitatea şi bogăţia expresivităţii ei. Marius Bodochi mai scapă pe ici pe colo câte o întorsătură de frază declamativă, de scena mare a Teatrului Naţional, dar Maia e autentică, credibilă şi cutremurătoare din primul cadru în care apare şi până în final, când ne zdrobeşte tuturor capul cu pietroiul, pentru că în universul ei nu e loc decât pentru copilul final.

Viaţa văduvei şi a celor trei copii e arătată cu bogăţie de detalii; cei mari sunt perpetuu puşi pe şotii şi îl sâcâie constant pe cel mic. Mama simte nevoia să-l protejeze, cei mari devin geloşi, iar cruzimea care izvorăşte din gelozia lor anunţă viitorii “lupi” care nu se dau în lături de la nimic pentru a triumfa.

Rudimentul de naraţiune: mama pleacă cu treabă, îşi lasă copiii singuri şi le spune să nu deschidă uşa, vine lupul, îi mănâncă, vine capra, se răzbună pe lup, sfârşit – rudimentul de naraţiune prezent în povestea lui Creangă e amplificat prin angoasa existenţială care învăluie superbul peisaj de munte, accentuat de linişti cutremurătoare, o coloană sonoră excepţională, multe planuri detaliu izbitoare şi ameninţarea mereu prezentă, care te ţine nedezlipit de ecran.

De fapt, atenţia la detaliul expresiv şi atent calculat aduce un nou strat de profunzime filmului. Detaliul expresiv e prezent în tot; în porumbul care se varsă la început, sugerând risipirea hranei de mâine, în nucile care cad pe podea, ca o ameninţare legată de soarta copiilor, în costumele şi recuzita care merită toate premiile posibile, în gesturi mici, dar grăitoare, şi în nuanţele jocului actoricesc. Da, inclusiv al copiilor. Modul în care iedul cel mic joacă trauma care îl trezeşte noaptea, după ce a asistat la crima lupului, e demn de un premiu.

Bonus: momentul în care Maia descoperă uşa deschisă şi capetele însângerate ale copiilor din geam – vă ziceam de detaliul expresiv, da? Detaliul acesta al poveştii originale a fost exploatat – e o referinţă culturală peste decenii la scena ei celebră din Patimile lui Christos, de după răstignirea Mântuitorului.

Foarte inteligent callback-ul, integrat atât de firesc în film, încât, dacă nu ţii minte Patimile lui Christos, nu-l remarci.

Concluzia? Da, dintr-o poveste simplă şi schematică se poate face o frumuseţe de film. Must see.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.