Da, există o cultură a succesului

În mica povestioară pe care o voi relata, nu voi da nume. Ideea nu e să mă cert cu A sau B, nici să-i pun la zid și să flutur degetul a morală savantă – la cât urăsc eu să mi se facă morală, ar fi și culmea să m-apuc s-o fac altora.

Deci, dacă A sau B vă apucați să vă certați cu mine în comentarii, unu: vă dați de gol, doi: voi alegeți o poziție conflictuală. Eu nu vă nominalizez special pentru că e mai interesant să urmărim situații și să extragem concluzii, decât să ne certăm steril, căutând să stabilim care din mamele noastre a avut un istoric amoros mai bogat.

A a publicat o carte. O carte ușor de citit, haioasă, veselă, n-o pui jos (și cine a murit de plictiseală cu câte un roman scris greoi într-un stil care maimuțărea clasicii știe cât de plăcut e să ai în mână un text care să se invite singur la citit.) O poveste frivolă cu tineri.

Cartea nu se pretinde egala lui Marquez sau a lui Vargas Llosa. E o reprezentantă a genului numit de americani young adult. Povești cu eroi adolescenți destinate unor cititori adolescenți. Pentru că de ce să pui un adolescent să se chinuie cu texte greoaie scrise într-o limbă arhaică, când principiile lecturii, urmărirea firului narativ, introducere, intrigă, climax, deznodământ, încheiere, pot fi învățate și pe un text ușurel, și abia după 25 de ani, când ți se mai coace dibla și poți aprecia și literatura clasică, și poți face un exercițiu de imaginație legat de cum trăiau oamenii pe atunci, să citești și romane istorice.

OK.

Pentru că e o poveste young adult reușită și are muc și sfârc (adică farmec), au cumpărat unii drepturile de ecranizare și au făcut-o film young adult. Cu adolescenți, despre adolescenți. Și un film la care lumea chiar merge, e sala plină, plouă cu comentarii de la oameni tineri care iau apărarea ba unui personaj, ba a altuia, ceea ce pentru mine înseamnă un singur lucru: wowza.

N-am mai văzut public român investit emoțional în personaje de film din cretacicul târziu. Cred că de la ciorba pe care o mânca Dragoș Bucur timp de trei sferturi din film.

Și mie mi se pare că, dincolo de calitate, de artă pentru artă, de ejaculațiune lirică cu efecte spectrale, spre asta ar trebui să tindă și literatura, și filmul: să cucerească iubire și implicare de la omul de rând. Și atunci nu ar mai plânge cu basca în mână la USR și la CNC, că nu le dă statul bani.

E jenant, în 2019, să fie în fiecare an scandal între scriitori și cineaști că a luat ăla premiu și n-am luat io, huă. Premiu de stat.

E jenant să depinzi de țâța statului ca de un colac de salvare.

Sigur, o să-mi răspundă niște lume, în vest există o cultură a sponsorizării, și dacă merg eu, Lorena Lupu, la SC Linguri și Lingurițe SA, să cer 4000 de euro pentru un spectacol nou, și mă angajez să pun panou cu ei la intrare, să le pun sigla pe afiș și să includ un moment cu linguri în spectacol, am șansă să mi se dea acești bani.

Asta pentru că același stat îi va face o deducție fiscală lui Linguri și Lingurițe pentru sponsorizarea lui.

În România, Linguri și Lingurițe o să te întrebe cum îți permiți tu să ceri bani pentru prostii, și dacă mă-ta știe ce faci.

Corect.

Pe de altă parte, dacă toate filmele ar avea reach-ul la public al filmului lui A, în cinci ani, Linguri și Lingurițe ar putea să-și reconsidere poziția și să spună: Ooook, poate e o idee bună să mănânce ăla ciorbă jumătate de oră cu lingurile noastre.

(Da, exact pentru răutăcismul ăsta optasem fix pentru linguri. N-ați văzut-o venind.)

*

B e și el un scriitor bun, articulat, o persoană de o inteligență sclipitoare, în 80% din cazuri corectă și dreaptă. Dar într-o seară, B a dat un status extrem de frustrat și de acru, despre cum numai cărțile idioate sunt făcute filme, și cum atrag ele toți proștii, sau așa ceva.

Când unii au pus întrebări de baraj, a reieșit că B nu citise cartea și nu văzuse filmul, dar știa din globul de cristal că sunt prostii.

Radical greșit, pentru o cultură a succesului.

Ce m-a deranjat acut, când a fost întrebat dacă a parcurs povestea, B a dat o perversă de pe Târgu Ocna, cu pretenții de intelectualitate: “Eu citesc Cehov.”

Ok, şi atunci, dacă pe Cehov l-ai citit, şi măcar ştii despre ce e vorba, ce te împiedică să dai un status despre Cehov? Măcar ai vorbi în cunoştinţă de cauză.

Oh, Lorena, sare deja haterul de serviciu, tu critici elitismul?

Nu. Critic snobismul arogant. Eu l-am avut fix pe Cehov la licenţă, la istoria teatrului universal, şi prin urmare, l-am parcurs din scoarţă în scoarţă. Îmi şi plăcea. Dar o temă de parodie a lui Cehov a fost întotdeauna băşina pseudointelectuală plasată în contextul total nepotrivit.

Cehov, un om modest, ale cărui personaje preferate erau cele simple şi calde, şi care avea o plăcere de a biciui pe făcătorii pe deştepţii, ar fi urât să fie citat într-un astfel de context.

Şi primejdia ştiţi care e, iubiţii mei prieteni?

Ca şi B, tot scriitor român contemporan, să fie repudiat, poate mâine, poate poimâine, poate săptămâna viitoare, de alţi snobi băşiţi cu “Cine eşti tu, drăguţă? N-am auzit. Eu citesc Cehov.”

Cine ridică “Eu citesc Cehov” asupra altuia, de “Eu citesc Cehov” va pieri.

*

Între timp, ultimul scriitor preferat pe care îl numesc românii, când mai pleacă un radio sau o televiziune să facă vox pop prin oraş, este Eminescu.

Eminescu, care a murit în 1889, iar noi suntem acum în 2019.

De ce nu citesc românii ceva nou, din zilele noastre?

“Că sunt proşti şi analfabeţi.”

Sigur. Dar mulţi proşti şi analfabeţi pot fi cuceriţi de o poveste bună, de personaje cu farmec, de umor şi de situaţii neaşteptate.

Problema e că dacă ei citesc ceva bun din A, sau chiar din B, şi merg mai departe pe net să discute despre asta, li se răspunde superior cu “Eu citesc Cehov.”

Practic, noi avem în prezent o cultură a sabotajului pe lung, pe lat şi pe adânc. Dar nu pe foarte adânc, că deja ar prespune să renunţăm la superficialitate şi să ştim despre ce vorbim.

În altă ordine de idei, Cehov a scris cinci piese lungi, altele nouă scurte, douăzeci şi două de povestiri, şase nuvele şi două volume de schiţe umoristice. A câta oară se presupune că îl reiei, la cei aproape 40 de ani ai tăi?

E loc sub soare şi pentru autori de romane profunde despre nemurirea sufletului, şi de romane young adult, şi de science fiction, şi de biografii romanţate, şi de poveşti de amor. În loc să împroşti ură pe X şi pe Y că au găsit o nişă unde se poate lucra şi au urnit inimile populaţiei, mai bine vezi ce poţi oferi tu, să fie de impact.

Unora le iese mâine, altora niciodată. Unii învârt milioanele cu linguri (şi linguriţe), alţii mor încercând. Nu e nimic de dispreţuit în a fi un om care a încercat onest să construiască ceva şi nu a prins roade. Dimpotrivă, eşti cu conştiinţa curată că ai pus tot sufletul şi toată munca.

Pe de altă parte, când văd iar the usual suspects dezbătând de ce a luat X premiu şi nu Y, şi de ce se face film după cartea lui A, şi nu după a lui B, mi se scorţoşeşte ficatul.

Oamenilor pe care îi mănânci de anus le faci un rău, şi nici ţie nu-ţi faci un bine. Nu se transferă puncte de la A la tine dacă-l înjuri. Pierdeţi amândoi.

Şi ca să revin la cultura succesului: da, există, dar nu la noi.

Foto: pixabay.com.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.