Întrebat despre femeile regizor, ilustrul Cristi Puiu a decretat ceva traductibil prin: “Rostul femeii e primordial acela de animal fătător. Asta e singura satisfacţie pe care o pricepe mintea ei simplă.”
Deşi grupul meu de prieteni pe Facebook s-a revoltat teribil, e foarte uşor să constaţi că românul obişnuit de pe drum vede lucrurile cam la fel. Ieşim pe stradă, întrebăm primii zece ce cred despre asta şi opt ne vor răspunde pe linia lui Cristi Puiu.
În acest context, e o satisfacţie suplimentară să vezi debutul pe lung-metraj al unei tinere regizoare inteligente şi originale, cum e Catrinel Dănăiaţă. Zic “suplimentară”, pentru că filmul, intitulat “Dublu” şi selectat la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, e o bucurie în sine. Şi totodată, una dintre cele mai bune şi ofertante partituri actoriceşti ale lui Bogdan Dumitrache, unul dintre puţinii actori de film consacraţi ai României. Poate chiar cea mai bună. Pentru că în nici un rol nu l-am văzut pe Bogdan atât de vulnerabil, de “descoperit”, de tatonant, de pus în dificultate. Adică, tot ce e fascinant de privit într-un actor.
“Dublu” e un film românesc contemporan. În sfârşit, un film care a trecut peste drama comunismului, dilemele comunismului, consecinţele comunismului, disperările comunismului şi moştenirea comunismului. ÎN SFÂRŞIT. Era şi timpul să vorbim despre prezent.
George (Bogdan Dumitrache) e un arhitect tânăr, într-o firmă modernă, cu mobilă de la IKEA sau similar, computere şi structură corporatistă din zilele noastre. E excepţional de talentat, ca dovadă că unul dintre proiectele lui e pe cale să câştige un important concurs internaţional.
Numai că foarte puţin din viaţa lui este în mod real, al lui. Majoritatea lucrurilor pe care e silit să le facă, majoritatea relaţiilor (familiale şi profesionale) în care e prizonier nu-l reprezintă şi, prin urmare, îi inoculează o perpetuă extenuare, pe care o “tratează” cu alcool şi droguri. Evadarea e imposibilă. Încercările de a evada sunt crunt pedepsite.
Iar Catrinel e o artistă a nuanţelor, a redării angoasei generate de intruziune. Tonuri stresante, sonerii stridente, bocăneli agresive, tot atâtea nuanţe pe care, DA, NUMAI O SENSIBILITATE FEMININĂ LE POATE CAPTA ŞI REDA.
Contrapunctul stresului permanent reprezentat de iubita grijulie şi pusă pe mariaj (Corina Moise) e dat de haosul feeric pe care îl aduce apariţia unei superbe necunoscute într-o seară la discotecă. Superba necunoscută e Maria Dinulescu şi mi se pare punctul slab al unei distribuţii glorioase. Mimica şi vocea ei sunt aceleaşi ca în “Maria’s Life” şi ne transmit eternul “eu sunt Maria şi mă cac pe voi, muritorii.” Da, ok, Maria, am înţeles-o pe asta. Ceva nou?
Cel mai expresiv portret al Mariei Dinulescu.
Bine, în ipostaza de seducţie rece şi crudă, atitudinea asta nu are ce să strice, drept care, în ansamblul poveştii, e ok. Diva divelor îl înnebuneşte la cap pe erou, apoi îl duce la mare, într-o secvenţă de un impact vizual covârşitor, şi îl dezbracă de inhibiţii.
Apropo de încărcătura erotică, filmul e, sincer, primul film românesc cu adevărat senzual şi incitant. Nu vreau să spun că toţi regizorii de film bărbaţi sunt catastrofali la pat, că nu i-am testat chiar pe toţi, dar pot să spun că, până acum, toate, toate scenele de sex din cinematografia românească erau banale, meschine, crispate, urâte, neinspirate. Şi tot până acum, nu l-am privit niciodată pe Bogdan Dumitrache ca pe un sex simbol. Ei bine, “Dublu” vă va reconfigura vederea. Şi erotismul autentic se transmite valuri – valuri.
“Cel mai expresiv portret al…”. Ahaha.
10!! 😀
😛