Despre “fete neîncepute” şi femei neterminate

Ieri, scrolam eu pe pereţii altora, să mai scap de balamucul de pe al meu, şi am dat de acest articol tragic. Publicat, din câte văd, în 2011, încă distribuit în 2019 şi născut aparent în Evul Mediu.

Desigur, este un imn de laudă la adresa “fecioriei”, aka virginităţii, şi se intitulează “Băieţilor nu le plac fetele începute“. 

Problema mea începe de la titlu. Să-i aplici unei fiinţe umane, unei persoane vii, raţionale, dotate cu speranţe şi vise, eticheta de “începută”, de parcă ar fi o sticlă de apă plată la jumătate de litru, e de o lipsă de respect incredibilă. E genul acela de minimalizare care îţi face stomacul să se strângă.

Şi partea cea mai tristă e că acest text nu e scris de un popă cu barbă lungă, direct interesat să aibă multe enoriaşe blajine şi supuse în biserică, pe care să le poată bossui după pofta inimii, ci, după cum pretinde semnătura, de o femeie. O femeie care îşi pune sieşi – şi altor femei – eticheta de “începută”, respectiv “neîncepute”.

De parcă ar fi mărfuri cu defecte de ambalare.

Şi dacă nu au sigiliul intact, nu le cumpără fraierul.

Realitatea, pe care nu reuşeşte s-o proceseze această doamnă, e că nimeni nu îţi face un serviciu sau o favoare specială prin faptul că se însoară cu tine. Dimpotrivă, obligaţiile tale în cadrul mariajului sunt posibil mai mari, mai ales dacă te măriţi cu genul de tâmpit tradiţionalist care ar putea avea obiecţii că eşti “începută”. Ăla e tâmpitul tradiţionalist care o să trăiască cu impresia că el e cununa creaţiei, că să zici mulţumesc că ţi-a dat un inel şi, în rest, toate muncile casei, toate mesele familiei, scutecele copiilor sunt exclusiv treaba ta.

Mentalitatea aceasta infinit de tristă, care transformă căsătoria în dezideratul maxim din viaţa unei femei, scopul ultim căruia trebuie să i se sacrifice absolut orice, a născut sute şi mii de nefericiri.

*

Şi printre aceste nefericiri nu se înscrie neapărat numai nefericirea feneii.

Să zicem că, pe la 20 şi ceva de ani, când hormonii masculini tropăie de zor şi soldatul stă mai mult în drepţi decât culcat, e relativ uşor să şantajezi ceva de genul: dacă vrei sex, te însori înainte.

Nasol e că, înainte, când îţi stă mintea numai la sex, şi la vârsta la care îţi stă mintea numai la sex, nici nu apuci să cunoşti şi să înţelegi bine femeia respectivă. Te laşi dus de nas de promisiunea sexului de după căsătorie, apoi te trezeşti legat pe viaţă de câte o proastă făcută grămadă, sau de o harpie misecuvenistă şi profitoare.

Legat de femei, ce să spun? Cu cât eşti mai neexperimentată şi mai gâsculiţă, cu atât ai impresia că tot ce zboară se mănâncă şi pui botul la lăudăroşenie fără substanţă, şi te trezeşti măritată cu câte un idiot care promite marea cu sarea şi livrează o p…lă, dar nici pe aia cum trebuie.

În general, bărbaţii care au pretenţii de virginitate de la prietenele, iubitele, soţiile lor sunt cei mai proşti la pat, cei mai egoişti, cei mai puţin atenţi la nevoile partenerei şi cei mai speriaţi de comparaţie. De aceea şi vor virginitate. Ca tu să fii convinsă că sexul e ceva scârbos şi umilitor, nu că pur şi simplu ai nimerit exemplarul greşit.

Aşteptam o confesiune de frigiditate în acest text, iar ea n-a întârziat să apară:

Nu stiu cum sunt alte fete, insa cred ca toate avem o mare sensibilitate, desi nu toate o recunoastem, dar noua nu ne face deosebita placere sa avem relatii. Dar, pentru ca ne e teama sa nu ramanem singure, pentru ca ne e teama ca nu vom mai fi placute de prieten pe care suntem destul de naive sa il consideram ca fiind singurul sprijin, unele acceptam sa facem acest pas.

Stai, deci, cum? În marea ta sensibilitate, nu îţi place să “ai relaţii”, aka să te culci cu cineva? Ce legătură există între sensibilitate şi lipsa apetitului sexual? Îţi spun eu, niciuna. Dimpotrivă, marea sensibilitate tinde să fie şi uşor stimulabilă erotic.

Şi dacă cineva cedează lui Gigel, dar nu din iubire – atracţie – dorinţă – fascinaţie, ci ca să nu rămână singură sau fără sprijin, mi se pare exact opusul sensibilităţii. Mie îmi sună a calcul. Eu vin cu sexul, tu vii cu compania şi sprijinul.

Cu cât faceţi sex din calcule de genul, sau mă rog, nu faceţi sex special pentru a mări miza negocierii, “nu, mă, fraiere, nu vreau doar companie şi sprijin, vreau patalamaua de la primar şi inelul”, cu atât sexul e mai puţin plăcut. Pentru că plăcerea sexuală reală nu are legătură cu ce poţi extrage de la om în schimbul permisiunii de a băga bursucul în scorbură.

Cu cât sexul devine obligaţie de livrat (la data de, post ceremonie nupţială), cu atât devine mai angoasat, forţat, chinuit şi incomod. Mai ales dacă eşti virgină.

Una dintre marile minciuni ale acestui articol, o minciună propovăduită secole de-a rândul, este acest impact colosal al “primului”. “El te face femeie”, “el te descoperă din toate privinţele”.

E o minciună pe care nişte masculi orgolioşi şi-au repetat-o insistent, secole de-a rândul, şi femeile nu i-au contrazis niciodată. Multe pentru că s-au măritat virgine şi au cunoscut intim un singur bărbat şi atunci, ghinion, fiind singurul, impactul e colosal prin însăşi monopolizare. Şi multe pentru că se temeau că e ceva în neregulă cu ele.

Realitatea e că evoluezi atât de mult din punct de vedere al lucrurilor care-ţi plac erotic din adolescenţă, apoi la 20 şi ceva de ani, şi apoi la 30 şi ceva, încât impactul primului e strict episodic, şi adevăratele tale preferinţe, adevăratele tale nevoi, fetişuri, înclinaţii, sunt codate genetic în tine. Şi ies la suprafaţă din secunda în care încetezi să te tratezi pe tine însăţi ca pe o marfă de dat la schimb pe iluzia siguranţei, ci ca pe un om liber, cu plăceri şi bucurii asumate.

Numai daca ne uitam la viata vedetelor, care se casatoresc in 5 zile si se despart in 3 zile, ar trebui sa ne fie exemple suficient de concludente ca e mai bine sa ne pastram fecioria pana la casatorie.

Păsă, a pune capăt repede unei relaţii care nu funcţionează, cu o persoană care nu te poate înţelege şi nu e compatibilă uman cu tine nu e un lucru rău. Dimpotrivă.

Cred că numărul mare de divorţuri din zilele noastre e echivalent cu numărul de oameni profund nefericiţi din căsătorii ratate, de odinioară. Diferenţa e că acum condamnarea nu mai e pe viaţă şi nu trebuie să-i înscenezi o crimă persoanei pe care n-o mai iubeşti, să poţi scăpa de ea, ci te poţi duce frumos, omeneşte, la un notar, şi te desparţi amiabil.

Pana la urma, fetelor, cu toate ne dorim o familie, dorim stabilitate, nu vrem sa fim ranite.

Stabilitatea e o iluzie.

Rănile, şi fizice şi emoţionale, sunt ceva inerent condiţiei umane. O zi în care lupţi pentru un scop important pentru tine e o zi în care poţi călca strâmb şi îţi poţi provoca o rană. Dar e singurul mod în care poţi ajunge un om complet şi împlinit. Abia după ce te rănesc zece, douăzeci, treizeci, înveţi să te detaşezi, înveţi să controlezi impactul, să gestionezi paguba şi să identifici tratamentul.

Lucruri normale de adulţi.

*

Spun cu acest text că e cazul să ţopăim din pluă-n pluă ca păsărica somnambulă din cântec?

Categoric, NU.

Dar spun că e cazul să ne explorăm şi să ne acceptăm sexualitatea reală.

Şi poate prin intermediul ei îi vom cunoaşte pe oamenii CU ADEVĂRAT compatibili erotic cu noi.

Pentru că singura formă de căsătorie care are sens este aceea în care oamenii nu pot trăi unul fără celălalt.

El (Isus, n. r.) ne poate ajuta sa intalnim pe Fat Frumos cu adevarat, nu unul inchipuit. 

Făt Frumos cu adevărat nu există, îmi pare rău să te informez. Există doar oameni simpli, cu aptitudini limitate şi cu defecte pe care trebuie să le înţelegi, ca să vezi dacă poţi trăi cu ele sau nu.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram. Sau, mai nou, devino parte a comunității mele pe Reddit.