Despre invidie

Azi, dragi copii, vom trata conceptul de invidie.

Mai vezi oameni spunând pe rețele sociale: Degeaba mimează ăla / aia că e fericită ca să mă simt eu prost că nu mă compar, sigur e o mască și sigur plânge în cada de baie sub apa care deja s-a răcit.

Unu la mână: ai cumva glob de cristal să știi sigur că ăla sau aia mimează că sunt fericiți? Și dacă nu, de ce simți nevoia să îți spui singur o poveste cum că ăla sau aia mimează obligatoriu că sunt fericiți? Și dacă ar fi, de ce asta ar însemna că tu trebuie obligatoriu să te compari și te simți prost?

Tu ești bun la lucrurile la care excelezi tu, altul e bun la altele, și niciodată nu am considerat că fericirea altuia e un afront direct la tristețea mea, sau că altul mimează că e fericit doar ca să mă simt eu prost. Probabil că e și faptul că, fiind un om onest și asumat, am înțeles relativ repede lucrurile care mă fac fericită și nu m-am abătut de la ele. Îmi place să: fiu un artist creativ, boem, să mă perfecționez în anumite lucruri. Nu mă interesează să: fiu remorca altuia, să am multe averi imobile, greu de întreținut, să fac mâncare de trei ori pe zi la modul obligatoriu pentru că țipă gigel și gigeii juniori de foame.

În momentul în care îți asumi cine ești și ce te bucură, subit opulența altora și fericirea lor nu se mai simt ca un atac direct la adresa ta. Ăla are căsoi mare la Snagov? Bravo lui, dacă asta și-a dorit. Două tipe trăiesc în concubinaj cu un tip și toți trei sunt fericiți? Cât de frumos că oamenii sunt bucuroși. Și tot așa. Alta are vlog de travel și vizitează tot mapamondul? Bravo, fată, distrează-te, că viața e scurtă. Dar înțeleg inclusiv și gospodina care postează zi de zi ce a mai gătit. Am o prietenă care face asta. Știți cum gătește, oameni buni? Tot ce iese din mâinile ei e o simfonie de arome perfect întrețesute. Îți dau lacrimile mâncând. Multe gospodine dau clișeul ăla boring, că, vai, trebuie să pui iubire, dar abia la fata asta am înțeles ce înseamnă de fapt să pui iubire.

Dar nu o invidiez că gătește cum gătește. Nu simt nevoia să pozez în bucătăreasa mai șmecheră. Dimpotrivă. O aplaud pentru excelența ei, așa cum știu că și ea mă aplaudă pentru excelența mea în a scrie.

Dar nu scriu acest text doar ca pe un virtue signalling. Uite, ce specială sunt eu. Am fost și eu acolo. În copilărie, când eram foarte frustrată, neiubită, prin urmare mă simțeam ca un rahat lipsit de orice valoare.

Sentimentul inutilității și al irelevanței, dragilor, poate răscoli grav sistemul de valori al omului. Eu fiind un copil închis în el, care-și ascundea frustrările, nu prea eram populară în fața blocului și în școală. Și normal că nu eram. Când tu ești mereu tăcut și închis în tine, oamenii devin suspicioși și își proiectează asupra ta propriile filme interioare. Ăia nesiguri de ei te cred arogantă. Ăia perverși și parșivi te cred perversă și parșivă, cum sunt de fapt ei. Ăia care cerșesc aprobarea mulțimii umilind elemente nepopulare prind vibeul primilor și încep să te bully grav, să obțină băgare în seamă de la cei populari. Și așa mai departe.

Hărțuirea e un fenomen complex, care apare atunci când un grup de oameni, cu diverse probleme, înceo să-și proiecteze disfuncțiile peste tine pentru că, din varii motive, pari țintă ușoară, și e ca o avalanșă. O dată ce te hărțuiește un lider neoficial de haită. o face toată haita și în acest punct, ce poți să rezolvi e să îl domini și să îl umilești pe lider, apoi haita lui se va gudura la tine.

Ok.

În timp ce eu mă confruntam cu astea, fratele meu, băiat, deci genul pe care îl privim mereu cu îngăduință și apreciere by default, era cel mai popular copil și din bloc, și din școală. Ca și mine, nu avea haine drăguțe, sau bani, sau nimic de genul, dar avea un zâmbet absolut irezistibil și un succes la toată lumea cum nu vedeai.

Eu experimentam față de el exact genul de invidie viscerală și irațională pe care o văd acum pe rețele sociale de la frustrați. Pentru că el era iubit, și eu nu. Prin urmare, îl tratam absolut oribil.

Așa cum mă tratezi pe mine, o să ragă gigel 5789. Marș în morții mă-tii, gigel 5789, tu ai inițiat insultele și abuzul verbal asupra mea, prin urmare, meriți băgat repetat în morții mă-tii care a omis să te educe și nu ai nici un drept să te vaieți.

Dar când eram copil, pe fratele meu îl tratam oribil fără să mă fi jignit cu ceva înainte, din acea invidie nemotivată a frustraților ratați. Pe atunci, eram una, Evident că nu obțineam nimic tratându-l oribil, așa cum nici gigel 5789 nu obține dacă mă înjură. Doar refulam frustrări.

Apoi, au apărut încet-încet oameni care mi-au apreciat talentul, personalitatea, tehnica de a scrie, tehnica actoricească și așa mai departe, Și pe măsură ce au trecut anii și mi s-a clarificat că răzbunarea pe unul căruia îi merge bine nu e o soluție reală la problemele tale, m-am concentrat pe altceva: să îmi rezolv propriile probleme în cel mai bun mod disponibil și să nu mai proiectez peste alții. Faptul că acționezi pentru a rezolva o nemulțumire schimbă lucruri. Faptul că îi torturezi aiurea pe alții, din nefericire transformată în răutate, nu.

Recent, mi-am cerut scuze de la fratele meu pentru modul absolut abominabil în care l-am tratat în copilărie. I-am explicat că venea dintr-o mare nefericire și neiubire.

-Lasă, dragă, că eram copii mici și proști, a făcut el o concesiune generoasă. Măcar tu recunoști că m-ai tratat oribil, alții nu. Bravo ție.

-Dar știi că faptul că te-am tratat oribil nemotivat pe tine m-a ajutat să înțeleg cât de iineficientă e metoda?

-Cu atât mai bine. Să bei o bere și pentru mine în seara asta..

Aici presimt că iar sare gigel 5789 să guițe că a fost tratat și el oribil. Băi, gigele, taci în plm, tu ți-ai cerut-o cu insulte nejustificate. Meritai tratat de cinci ori mai aiurea, să simți gustul propriului medicament. Niciodată nu voi regreta că am tratat o jigodie ca pe o jigodie, pentru că jigodia a avut de ales. Să fie agresivă sau cooperantă. Iar jigodia a ales să fie agresivă. Drept care, îmi bag pl în morții tăi fără urmă de regrete, pentru că cineva trebuie să te învețe și pe tine că jăvrismul e nasol. Dacă riposta mea e neplăcută și ai măcar un singur neuron funcțional, procesezi noțiunea de ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Dacă nu, ghinion. Vei lua m&*# până ajungi acolo, apoi vei mai lua una ultimativă, să înțelegi că jăvrismul vine cu consecințe.

Dar oamenii care nu ți-au greșit cu nimic și sunt fericiiți pentru că, iată, pot și fac ceva pentru asta? BRAVO LOR: Prefer să iau un carnet de notițe și să le descopăr magia, în loc să-i gelozesc fără motiv.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. abc says:

    De acord cu articolul. As mai adauga si ca invidia e cea mai usoara cale spre nefericire. Daca eu am un job care imi place si castig ok nu are nici un sens sa mor de ciuda ca altcineva care are un job pe care eu l-as detesta castiga mai mult. Persistand cu atitudinea asta, ajung sa ma compar mereu cu altii care castiga mai mult in loc sa ma bucur ca fac lucruri care au sens pentru mine. Din pacate si presiunea sociala (probabil tot din frustrare) are un cuvant greu de spus – uite cat castiga X, ce casa are Y, cati copii are Z etc, tu cand vei face ca ei? Fara sa mai conteze ca a face ca ei ar insemna sa renunti la viata pe care ai ales-o.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: