Despre părinți, numai de bine!

Am avut acum câteva zile un articol dedicat unui mail de la o cititoare, o fată proaspăt ieşită din adolescenţă, care descria comportamentul abuziv al mamei sale. Sigur, la români, ţipatul, urlatul, chiar şi bătaia sunt consemnate drept “abuz părintesc normal”, dar ce descria fata asta mergea mai departe, pentru că nici măcar noi, ăştia, “abuzaţi normal”, nu eram ţinta urletelor şi insultelor în fiecare zi, de dimineaţa şi până seara.Mai luam o pauză de masă.

Două categorii de comentatori m-au scos din sărite şi m-au făcut să văd roşu în faţa ochilor.

Primii, cei cu copilării echilibrate, bazate pe iubire, tandreţe, înţelegere, amintiri duioase comune, drăgălăşenia unei vieţi de familie normale. Ăştia, când un copil abuzat povesteşte de istericalele fără noimă, cap şi coadă ale maică-sii, sau violenţa dezumanizantă a lui taică-su, încep să se foiască neliniştiţi, de zici că le zisese cineva ceva de mamele şi taţii lor.
Pentru cei care au trăit copilării de coşmar, insulta e dublă.
După ce că ăla sau aia a avut şansa copilăriei perfecte şi a unui start confortabil în viaţă, îşi mai şi permite luxul de a te şcoli pe tine că trauma ta nu e chiar atât de traumă şi că te smiorcăi degeaba.
Siguranţa de sine cu care oamenii bat câmpii despre situaţii pe care nu le-au experimentat mă va înfricoşa şi uimi întotdeauna.

*

A doua categorie sunt “stoicii”. Ăia care şi-au băgat traumele adânc de tot, până-n fund la taxatoare, sau, habar n-am, ăia pe care bătaia nu-i doare, ba poate chiar le place, sau, îndrăznesc să speculez, ăia care au un respect atât de scăzut faţă de propria persoană, încât consideră că au meritat tot ce au păţit în copilărie.

Ăia vin să te tufă la icre cu self righteousness vomitiv, cu “poate că ţie ţi-a fost greu, dar nu ştii cum le-a fost lor” (împulamea, nu mă interesează să mă măsor în traume cu nimeni, şi trauma mea nu funcţionează pe sistem de capra-vecinului, că se micşorează brusc când vede că altul suferă mai mult.)
E ca şi cum a căzut unul, s-a julit la genunchi, sângerează, şi tu explici rănii: Fă, nu ţi-e ruşine să sângerezi, când alţii au ulcer la stomac şi cancer la pancreas, ca să nu vorbim de fisură anală?

Ei, uite, nu. Nu mi-e ruşine să sângerez, sunt o rană de sine stătătoare şi chiar dacă sunt doar pe genunchi, produc un volum de sânge care nu se poate ignora.

OK. Dar ce au în comun ambele categorii, trecând peste o lipsă crasă de empatie şi inteligenţă emoţională?

Acea atitudine clişeică, nesănătoasă, care zice aşa: “Indiferent cum s-au purtat, sunt tac-tu şi mă-ta şi nu ai voie să vorbeşti negativ despre ei”.

Ce se obţine cu această politică a tăcerii vinovate şi a minimalizării experienţelor copilului?

Muşamalizarea abuzului. Internalizarea unei stări perpetue de rău. Legitimarea brutalității/

Și sunt oameni cu care ține. Oameni care își pun perpetuu sub semnul întrebării acuratețea emoțiilor și raționamentelor. Care ajung să conchidă că da, abuzul e calea firească și vor răzbuna tot ce au îndurat pe propriii copii.

Taman de aceea, e nevoie de COMUNICARE și de ASUMARE. Dacă nu vă plac poveștile cu părinți abuzivi ale lui X și ale lui Y, dacă voi ați avut părinți perfecți, FELICITĂRI.

Unii oameni pot depăşi conflictul cu părinţii. Pot sta de vorbă, pot stabili ce anume s-a greşit şi unde, pot renegocia şi reconstrui relaţia. Şi eu sunt, 90% din timp, unii oameni.

Apoi, pentru că oameni suntem cu toţii, şi până una alta, copilăria e perioada când te-ai format emoţional, ca dovadă că, dacă ai purtat cizme sparte în talpă iarna, când erai mic, vezi un om cu încălţămintea defectă şi simţi frigul experimentat de el până în rinichi, – 10% din timp redevenim răni deschise.

Şi dacă exact în acest moment, te găseşte dăscăleala nesolicitată, şi cum ar trebui să îţi respecţi părinţii indiferent dacă şi cu parcă, şi blablabla, ai o invitaţie deschisă să te duci direct în pwla mea. Linie. Fără serpentine, să nu ameţeşti.

Indiferent cum am repara, cum am comunica acum adult şi afectuos, asta nu va transforma o copilărie oribilă în Grădina Edenului, iar această ranchiună îşi va face prezenţa simţită, în anumite momente, de obicei în cele neprevăzute.

Nu e treaba ta să decizi dreptul altora la trăirile şi traumele lor. Povestea ta e valabilă pentru tine, povestea mea e valabilă pentru mine şi povestea fiecăruia dintre noi e valabilă pentru el.

Eu am momentele mele de slăbiciune şi îmi asum că le pot avea. Nu sunt deschise unui sondaj de opinie. “Are Lorena voie să simtă ranchiună în momentul X?”

No, b***ch. În momentul X, Lorena simte ranchiună şi punct. Şi nu te-a întrebat dacă are voie sau nu.

Şi ştii ceva? În loc să mă tufi pe mine la cap că de ce am şi astfel de sentimente, mai bine te uiţi adânc în propriul suflet şi descoperi că le ai şi tu. Şi că e ok.

E exact aceeaşi discuţie ca în cazul “femeilor doamne”, care trebuie să “nu riposteze”, “să ignore” şi “să fie finuţe”.
Şi atunci, cum descarci tensiuni şi frustrări, dacă nu le asumi?

Unele vă minţiţi atât de mult, şi pe voi şi pe alţii, încât nici nu voi nu mai ştiţi care e adevărul. De aceea vă şi tufe grija atât de aprig de viaţa altora. Că a voastră e o interminabilă minciună.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți fi susținători de nădejde.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Allexvra says:

    Lorena, get out my mind, cum ai intrat acolo?
    Aia cu sunt maica-ta și trebuie să vorbești cu mine mi-a scris o acum 2 zile când i-am zis că nu îi răspund la telefon, dacă are nevoie de mine să îmi scrie și îi răspund eu.

    Dar, da… Cu aceeași oameni mă lupt și eu în fiecare zi. Copii care au crescut fără să aibă o noțiune de rău /nașpa toată viața. Iar acum adulți sar de cur în sus când noi ceilalți ne revoltam, avem toate motivele din lume să fim nervoși. Pentru că știm pe pielea noastră ce înseamnă tot ce e mai rău…

  2. Ratacind pe net says:

    La dracu, sunt atatea filme care prezinta abuzuri, documentare, stiri zilnice despre copii abuzati
    Daca dupa toate astea tot mai vin cu vrajeli de genul “parintii sunt parinti no matter what” atunci astia de latra sunt la fel de monstruosi ca abuzatorii si trebuie tratati ca atare.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger