Encanto mi s-a părut meh

Pentru cei din generaţia mea, lung-metrajele animate ale lui Disney au fost printre cele mai fericite momente ale unei copilării dificile. Am crescut cu Frumoasa şi bestia, Aladdin şi Regele leu, în anii 90, iar filme ulterioare, ca The Emperor’s New Groove sau Frozen au exercitat asupra mea aceeaşi magie, chiar dacă depăşisem tehnic vârsta desenelor animate. Realitatea e că nu depăşeşti niciodată vârsta desenelor animate.

Encanto e un lung metraj de animaţie produs de Disney anul trecut (2021). Am văzut mult content care ridica în slăvi Encanto, pe toate reţelele sociale, mai ales pe youtube şi pe tiktok (unde am cont nou, căruia îi puteţi da follow, dacă vreţi, aici

Şi atunci, m-am uitat la Encanto cu speranţa că voi regăsi ceva din personajele extrem de complexe, impecabil definite, şi dialogul genial marca Disney. În fond, chiar şi în perioada când fata frumoasă a unui film din Hollywood era doar un exponat superb al genului feminin, şi avea replici schematice menite să ridice în slavă gigelul şi cam atât, Disney şi-a transformat prinţesele în oameni cu personalitate de sine stătătoare, pe care le ţineai minte pentru mai mult decât frumuseţea lor.

Ei, bine, această complexitate a personajelor, această feerie a dialogului, tot ce dădea brandul specific Disney, mi-a lipsit cu desăvârşire în Encanto.

Toate personajele, exceptând-o pe Mirabel, protagonista, şi pe Abuela, bunica despotică, sunt caracterizate sumar şi câtuşi de puţin memorabile, şi se preferă să se repete ceea ce ştiam deja, cum că familia Madrigal e mare şi tare, şi cum toţi trebuie să fiţi perfecţi – şi da, ăsta e genul de cicăleală frecvent întâlnită în familii aflate sub papucul unei matroane severe şi date dracului, dar până şi modul în care e pusă în pagină e redundant şi plicticos.

Cui i se pare genial Encanto?

Oamenilor foarte tineri care nu au râs cu spume de tandemul Yzma – Kronk din The Emperor’s New Groove sau de recitalul absolut ameţitor al lui Robin Williams în rolul djinnului din Aladdin. Robin Williams şi-a improvizat liber toate replicile, transformându-le în mini numere de stand up şi genialul departament de animaţie a izbutit performanţa de a ilustra cu gaguri vizuale tot ce producea el.

Exemplu:

Dacă vreţi să vedeţi Encanto cu aceste aşteptări, mai bine vă puneţi pofta în cui de acum, pentru că veţi fi profund dezamăgiţi. Cam cum sunt eu acum.

După ce şi-a luat mu** ani la rândul pentru toate inadvertenţele culturale din Pocahontas, Mulan, The Princess and the Frog şi, în general, orice alt grup etnic decât albii – pentru că nouă nu ne pasă, poţi să ne reprezinţi cum vrei tu, cât timp povestea e bună – Disney s-a dat peste cap să redea cu precizie cultura, arhitectura, muzica, peisajele, relaţiile sociale ale personajelor din Columbia. Au uitat magicul praf alb, lol. Glumăăăă, ştiu că e un film pentru copii.

Deci, dacă vedeţi Encanto cu manualul de etnologie columbiană în mână, dând pauză la fiecare cadru să căutaţi argumente să vă plângeţi – mi se par extrem de penibili cei ce fac asta, btw – o să fiţi perfect mulţumiţi. Dar din nou: deşi muzica e frumoasă, şi cred că a luat şi ceva premii Oscar, sau numai nominalizări, mi-e lene să dau acel goagăl – lipseşte acea caracterizare, acea teatralitate, acea personalitate care să transforme muzica într-o prelungire şi o confesiune a personajului, şi să avanseze şi intriga în acelaşi timp. Exemplu, că azi se pare că lucrez mai bine cu exemple:

Nici măcar Mirabel, eroina prezentă aproape în fiecare cadru al lui Encanto, nu primeşte o piesă care să-i pună în valoare personajul în acest mod. Şi ar fi greu să-i compui aşa ceva, pentru că personajul… uhm. OK, personajul este destul de banal, clişeic şi lipsit de sare şi piper şi din scriitură, şi din interpretare.

Povestea e aşa: pe când era tânără, Abuela, împreună cu soţul ei, Pedro, şi cei trei copii mici, au plecat din satul lor natal din cauza unuia din frecventele războaie civile locale. Când Pedro a fost ucis de trei gigei fioroşi, tânăra văduvă a simţit brusc cum o forţă supranaturală o prinde într-o extorsiune a unui degajament, iar lumânarea ei a crescut brusc, s-a făcut imensă, ornamentată şi iridescentă. Nou-declanşata vrăjitoare a creat o casă magică, Casita, într-o comunitate de oameni simpli protejaţi de magia ei, pe un tărâm numit Encanto. Copiii au crescut, şi fiecare dintre ei a primit câte o putere magică. Numai Mirabel, la vârsta iniţiatică, a eşuat. Uşa măiastră care trebuia să se deschidă cu numele ei a dispărut cu desăvârşire şi s-a revelat – oroare! – că Mirabel e singurul om obişnuit şi fără calităţi speciale din familie.

Subiectul e atââât, dar atââât de ofertant.

Mirabel putea fi definită atât de creativ şi de inventiv, prin frustrarea de a nu fi nicicum ce se aştepta familia ei de la ea.

Când mă gândesc la cât de nuanţate şi colorate puteau fi interacţiunile dintre nepoata considerată drept mediocră şi restul familiei, dacă materialul încăpea pe mâna unuia dintre scenariştii de altădată, mă oftic gândindu-mă la filmul care putea fi Encanto.

Abuela, desigur, caută s-o marginalizeze pe Mirabel, dar se vede clar că oamenii care au scris acest scenariu nu au avut părinţi abuzivi. Modul finuţ în care îi spune să nu se bage în pregătirile pentru sărbătoarea următorului nepot e total nerealist.

Iată cum se face:

-Pleacă de aici, dragă, că nu eşti bună de nimic. Mă întreb cui semeni, că în familia noastră suntem toţi supereroi, numai tu pari adunată cu furca din grajd. Pune jos chestia aia, nebuno, nu vezi că nu ştii să ţii un vas magic în mână?? Eroare genetică şi mitologică ce eşti!

Aşa face un părinte abuziv, dragi copii ai lumii stabile economic. Mă bucur pentru voi că n-aţi avut parte, dar iată, creativ nu vă ajută, că nu ştiţi să descrieţi abuz.

În absenţa abuzului, răbufnirea de la final a lui Mirabel: Nu vom fi niciodată destul de buni pentru tine, nu-i aşa??? îşi pierde complet din valoare.

O Abuela mai agresivă şi mai abuzivă cu copiii şi nepoţii presaţi să exceleze în permanenţă ar fi explicat dramaturgic şi crăpăturile din ce în ce mai pronunţate în pereţii casei – aluzie la scăderea puterii magiei care crea şi proteja acel colţişor de lume – şi faptul că fiul ei Bruno, cel care avea darul profeţiei, dar prezicea mereu lucruri neplăcute şi a dispărut din momentul în care a prevestit dărâmarea Casitei – se ascunde în pereţi de teama ei, şi aşa mai departe.

Şi o Abuela mai agresivă şi mai abuzivă ar fi putut avea replicile geniale şi alura badass şi memorabilă a eroinelor negative celebre ale lui Disney, ca Ursula, Maleficent Yzma sau Cruella. Iată încă o oportunitate ratată.

Cu un personaj pozitiv inodor, incolor şi insipid, intenţionat să fie relatable, dar “relatabilizat” până în punctul banalităţii supreme, cu un personaj negativ lipsit de orice credibilitate şi vervă, care repetă obositor aceleaşi replici şi nici măcar nu le dă nuanţele şi vitalitatea care ne fac să ne îndrăgostim de antagonistele Disney, întregul material dramaturgic se surpă în capul privitorului, cam cum se dărâmă casa magică în partea a doua a filmului.

Ce se întâmplă cu Disney, oameni buni?

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: