Interviu cu un vampir 2022

Foto: AMC

Nimic nu va şterge din sufletele noastre amintirea superbului film din 1994, despre care am scris aici. Dacă vrei să discutăm despre el, du-te pe link şi încalecă pasional secţiunea de comentarii.

În ploaia de remake-uri care au banalizat tot ce a fost original şi interesant în anii 90, mi-era frică de serialul AMC Interview with the vampire cam cum îi e lui Dracula frică de funia de usturoi. Şi totuşi, trailerul promitea imagine frumoasă şi gotică, iar sora voastră e AHTIATĂ după imagine frumoasă şi gotică. În plus, de mic copil, mi-au plăcut toate poveştile cu vampiri, vârcolaci, vrăjitoare, zâne, şi alte creaturi magice, deci, mi-am zis, în cel mai rău caz mai am o dezamăgire, cum am avut cu Encanto acum câteva luni, şi asta e.

De aceea, am intrat pe AMC+ (cu VPN, pentru că e restricţionat pe România) şi am savurat primele patru episoade. Pe nerăsuflate.

Abilitatea de a captiva a oricărei creaţii artistice, fie ea carte, film, serial, pictură, piesă de teatru, operă rock sau orice altă specie sau gen, este dată de abilitatea creatorului de a găsi ceva important de spus, care să creeze calea între sensibilitatea lui / ei şi aceea a publicului larg, şi de a găsi cele mai expresive mijloace de a comunica respectiva idee / mesaj / emoţie.

De aceea Interviu cu un vampir 2022 este unul dintre cele mai bune seriale ale anului. Pentru că nu îşi propune să împrumute prea multe din filmul omonim, care, fiind o minunăţie, e greu de egalat. Pentru că îşi ia libertăţi majore şi faţă de romanul omonim, pe care s-a bazat. Pentru că regizorul şi scenaristul Rolin Jones, în colaborare cu fiul autoarei Christopher Rice, au folosit cartea iniţială ca pe o sursă de inspiraţie pe care au adaptat-o la angoasa existenţială 2020istă.

Multă lume a comentat aiurea legat de faptul că atât Louis, cât şi Claudia, sunt interpretaţi acum de persoane de culoare. “Vai, cât de woke”. Dar realitatea, pe de o parte, este că în romanul original al lui Rice, Louis e un proprietar de sclavi creol – de aici şi o linie de dramă, iar filmul din 1994, făcându-l pe Louis alb ca neaua, a anulat un posibil punct de tensiune. Şi pe de alta, chiar dacă nu era aşa – tema marginalizării pe criterii de rasă au fost un subiect fierbinte al deceniului, prin urmare, cu un protagonist negru, angoasa alienării şi a respingerii de către societate, care a fost întotdeauna supratema Interviului cu un vampir, capătă un nou nivel de profunzime şi subtilitate.

Deci nu, nu avem un negru doar de dragul de a fi negru. Avem o întreagă frescă socială reliefată prin faptul că unul dintre eroi – vocea conştiinţei – e negru.

Dacă actorul care îl joacă pe Louis vi se pare vag cunoscut – el l-a jucat pe Grey Worm, şeful Unsullied, în Game of Thrones. Şi da, e o trecere de la sobrietatea aceea militară, la mixul dintre sensibilitate exacerbată, ruşine existenţială, conştiinţă rănită şi traumă familială şi socială care, reunite, creează un personaj irezistibil şi extrem de complex.

Faptul că în loc de un film de două ore avem un serial permite un alt nivel de dezvoltare a personajelor, cu detalii identitare, motivaţii, emoţii. Astfel, aflăm mult mai multe şi despre jurnalistul Daniel Molloy – jucat aici de Eric Bogosian, o figură legendară a culturii americane moderne, actor, scenarist şi unul dintre cei mai prolifici şi mai cunoscuţi dramaturgi americani moderni. În naraţiunea serialului, Molloy e deja în vârstă şi bolnav, acţiunea are loc mulţi ani după primul interviu, cel în care i-a cerut lui Louis să îl transforme în vampir, iar Louis i-a făcut o criză de isterie. Dar, de cum aude vocea lui Louis, acesta ştie sigur că vrea să-l vadă şi se duce după el în misteriosul Dubai, unde Louis are o locuinţă de lux, cu panouri izolatoare care îl protejează de razele ucigaşe ale soarelui, şi mulţi servitori supuşi şi foarte discreţi, care tolerează fără comentarii ca stăpânul să mai ia câte o înghiţitură, aşa de poftă, din sângele lor, printre pungi de sânge pentru transfuzii şi animale mici. Treizeci de ani mai târziu, Louis încă nu s-a împăcat cu destinul lui de ucigaş şi caută în continuare compromisuri.

Bogosian face un personaj mult mai complex decât entuziastul, infantilul şi uşor coruptibilul Daniel Molloy jucat de Christian Slater în 1994. E un tip care a văzut multe, a trecut prin sumedenie de probleme, umane, emoţionale şi profesionale, şi a căpătat o luciditate amară şi un sarcasm absolut irezistibil.

Louis e un negru în New Orleans, în anii 1900. Familia lui a avut o plantaţie, dar a pierdut-o, şi acum, el caută să ofere un trai îmbelşugat mamei, fratelui şi surorii sale, cu câteva bordeluri pe care le are în Storyville, în cartierul rău famat al oraşului. Şi aici, tema socială capătă o profunzime şi o pregnanţă extrem de contemporane. Louis e un tânăr om de afaceri cu o minte limpede, harnic şi întreprinzător, generos şi corect faţă de angajatele lui, şi totuşi, e dispreţuit şi exploatat de elita albă, care îl tratează ca pe un subaltern şi îi creează probleme, doar pentru că e negru. E dispreţuit şi de familie, în special de frăţiorul său fanatic religios şi uşor sărit de pe fix, Paul, care, deşi e întreţinut exclusiv din banii care provin din locurile ruşinii, vine în miez de noapte să strice ploile pe acolo şi să predice cuvântul Domnului, ca toţi propovăduitorii lipsiţi de orice simţ al adecvării.

Inadecvarea socială a lui Louis e pe multiple coordonate. Rasa. Profesia etichetată drept “ruşinoasă” deşi, obiectiv, societatea vremii nu oferea unui om de culoare un alt mod de a accede la bunăstare financiară. Poziţia în cadrul familiei unde, deşi e cel care plăteşte tot, fratele său mai mic e cel care are parte de mai multă iubire şi înţelegere. Şi homosexualitatea pe care o ascunde, mimând o relaţie stabilă cu Miss Lily, o curtezană de lux din casa de toleranţă pentru nobilime, care ascunde cu generozitate faptul că, în cadrul întâlnirilor lor public-private, nu fac decât să stea amical de vorbă.

E ciudat să-l vezi pe Grey Worm glăsuind cu un dulce şi tărăgănat accent sudist, pe care l-a însuşit la perfecţie.

Cam în acest punct al vieţii lui, e zărit de Lestat, un francez bogat, enigmatic şi provocator, venit ca turist de pe vechiul continent, în căutare de sânge proaspăt. La figurat şi, cum vom descoperi în curând, şi la propriu. Lestat e deopotrivă sfidător la adresa lui Louis – când îi suflă curtezana preferată pentru o noapte – şi protector – când îi mărturiseşte prin forţa gândului, într-un joc de cărţi – că îl compătimeşte pentru modul în care e tratat de albii hrăpăreţi – şi îi şi modifică cărţile din mână.

Întâi, cei doi construiesc o prietenie lungă şi profundă, în decursul căreia descoperim mai mult despre Lestat. Povestea lui capătă umanitate. Aflăm că şi-a dorit să fie preot, dar a fost smuls de o familie abuzivă din mănăstire şi forţat să renunţe la drumul lui, iar Dumnezeul pe care l-a invocat cu pasiune l-a părăsit fără regrete. Cumva, povestea lui Lestat e o reinterpretare modernă a mitului diavolului, cel mai frumos înger care a căzut în păcatul vanităţii şi s-a prăbuşit din rai.

Valoarea meditaţiei religioase se păstrează pe tot parcursul seriei. În momentul când Paul, fratele fanatic religios, intuieşte natura interzisă a relaţiei – neconsumate decât parţial, dar clocotitoare – dintre misteriosul Lestat şi încă muritorul Louis – alege să se arunce de pe acoperiş. Iar mama îndurerată decide să arunce întreaga vină pe umerii lui Louis, cel pe care l-a exploatat şi l-a neglijat în egală măsură, dintotdeauna.

Copleşit de o vină multiplă, cea dată de rasă, cea dată de dorinţele contrare sexualităţii cotate drept “fireşti” şi cea dată de respingerea socială şi familială – Louis se duce la biserică. Şi aici urmează una dintre cele mai frumoase, impresionante, maiestuoase şi tragice scene dintr-un serial de televiziune. În confesional, Louis îşi dezvăluie toate păcatele, implorând mântuire de la un Dumnezeu surd şi mut. Iar cel care răspunde nevoii sale de înţelegere şi iubire, în loc de Dumnezeu, e Lestat – care îi oferă lui Louis calea nemuririi, alături de el. Şi Louis cedează.

Devine vampir, alături de Lestat. Dar îşi doreşte să menţină aparenţa de normalitate faţă de familie, faţă de localuri şi angajaţii care depind de el, şi faţă de oraş. Încearcă să creeze o lume mai bună.

Dar ura şi discriminarea rasială, pe de o parte, şi neîncrederea şi frustrările familiei, pe de alta, îi surpă locul creat din greu.

Tema conştiinţei, refuzul de a ucide cu sânge rece oameni nevinovaţi, ideea principală a cărţii şi a filmului din 1994, sunt redate cu aceeaşi expresivitate. Dar relaţia cu Lestat e mai sinuoasă. Cu rupturi bruşte şi regăsiri pasionale, cu infidelităţi asumate de ambele părţi şi surprize neaşteptate, cu momente neaşteptate de tandreţe.

Claudia e o adolescentă de culoare, salvată dintr-o clădire în flăcări. Nemaifiind o fetiţă, ci o adolescentă, rafala emoţională, dorinţa de iubire, de integrare, nevoia de definire a unei identităţi de sine stătătoare, trecerile bruşte de la extaz la durere sfâşietoare sunt cu atât mai grăitoare. Mai ales că se îndrăgosteşte pentru prima oară de un băiat muritor şi, pentru că e cuprinsă de focul acţiunii, îl omoară accidental.

E mai bine că e mult mai matură. Pentru că nu avem scena aceea foarte creepy în care un copil (Kirsten Dunst, la 11 ani) sărută pe buze un bărbat în toată firea. Chiar dacă acel bărbat e Brad Pitt la cea mai frumoasă vârstă a lui.

Cam aici am ajuns la finalul episodului al patrulea. Jumătate de sezon, pentru că sunt şapte episoade. Personaje mult aprofundate, situaţii mult aprofundate, un studiu al ruşinii inoculate de marginalizare şi al condiţiei de repudiat şi o poveste irezistibilă de dragoste devoratoare.

Eu zic că merită.

***

Dacă vrei să afli mai multe despre filme, seriale, spectacole, muzică, poţi susţine recenziile mele cu o cafea. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: