E oficial, sezonul 1 din serialul care a dat Dracarys peste pasiunea faţă de universul imaginar din Westeros a tuturor nostalgicilor Game of Thrones, a tuturor fanilor lui George R. R. Martin şi a obsedaţilor de fantasy s-a încheiat. Dar s-a încheiat de parcă ar începe.
Privirea finală a reginei Rhaenyra mi-a adus aminte de privirea lui Daenerys cu puii de dragon în braţe, la finalul primului sezon din GOT.
Numai că, spre deosebire de Daenerys, Rhaenyra a pierdut tot ce se putea pierde în acest episod. În mare parte, am punctat-o şi în cronicile precedente, şi datorită politicii ei lipsite de diplomaţie şi de strategie. Modul în care s-a retras la Dragonstone, abandonând Curtea şi pe tatăl ei într-o stare din ce în ce mai accentuată de degradare cauzată de boală, teren fertil pentru Hightowers să-şi ţeasă urzelile şi să acapareze influenţa, modul în care s-a uzurpat singură, înainte s-o uzurpe partida verde, a fost vizibil încă din episodul al optulea.
Nu cedezi în faţa presiunilor şi pleci, când vrei ca tu, la final, să fii stăpâna a tot. Nimeni nu-ţi va oferi pe tavă lucrurile pentru care nu lupţi. Greşeala tactică de a lăsa totul în puterea Hightowerilor vine s-o muşte de partea dorsală în aceste momente, când chiar aliaţii ei strategici au momente de îndoială în ceea ce o priveşte. Rhaenys îi spune în ochi că nu i-a ars pe verzi pentru că “nu e războiul ei”. Corlys, revenit din boala grea care l-a copleşit în ultimele două episoade, are un moment în care vrea să se întoarcă pe Driftmark şi să-şi vadă de treburile lui, chit că fiii Rhaenyrei sunt, practic, moştenitorii lui şi-i poartă numele. Iar Daemon…. E cumva bizar cum marea poveste de dragoste a primului sezon pare să se fi stins odată ce Rhaenys vine, călare pe dragon, să anunţe decesul lui Vyseris. Cum, în secunda în care află că e uzurpată, Rhaenyra intră în naştere prematură, într-un callback al naşterii cumplite care a dus la moartea propriei sale mame, în primul episod. Numai că sfârşitul e radical diferit. Regina naşte singură, în picioare, în timp ce soţul ei e notabil absent. E primul semn că iubirea nu mai e acolo. Urletele Rhaenyrei se aud prin tot castelul, iar Daemon e deja cu gândul la războiul pe care urmează să-l înceapă.
Cumva în paralel cu episodul al nouălea, femeia e cea care caută să evite războiul, să se gândească la toate victimele nevinovate şi la distrugerea pe care o poate provoca, în timp ce bărbaţii din jur au deja erecţii cu gândul la măcel, la sângele care va curge şi la vitejia pe care o vor etala.
După ce Rhaenyra naşte un bebeluş mort – imagini de o violenţă demnă de Game of Thrones, cu mica diferenţa că aceasta nu mai e violenţa artificială a câte unui monstru sadic, ci doar cruzimea naturii faţă de corpul feminin devastat de o naştere cu probleme – trebuie să-şi regăsească forţa interioară şi echilibrul, să redevină regina de care au nevoie susţinătorii ei.
Ca mică observaţie: vreau şi eu marca aia de fond de ten. Treci printr-o naştere de mai multe ore, sânge, dureri, lacrimi, bebeluş născut decedat, pe care îl pregăteşti cu mâinile tale pentru ritualul funerar, iar tenul tău e în continuare ca porţelanul. Unde e marca aia, Targaryen Cosmetics? I’m in.
Spre deosebire de copiii lui Alicent, în episodul al nouălea, care încep propriul joc al tronurilor, fiecare cu interesele lui, din secunda în care moare Vyseris, copiii Rhaenyrei se adună în jurul mamei lor, formând un trib. Numai că acest trib este şi el unul extrem de fragil, cum o demonstrează moartea lui Luke, la final de episod.
Aşa cum, în episodul al optulea, reconcilierea celor două laturi ale familiei aproape că s-a întâmplat, dacă nu era cearta dintre copii, în episodul al zecelea, când Otto Hightower vine cu termenii de reconciliere de la Alicent: ca Rhaenyra să păstreze Dragonstone, Velaryonii Driftmark şi ca fiii ei să primească funcţii la Curte, cu condiţia să renunţe la pretenţia la tron, şi cu apelul emoţional la iubirea lor din tinereţe şi pagina din cartea de istorie pe care o citeau în grădină – e un moment în care Rhaenyra aproape că acceptă oferta. Deşi Daemon e frustrat la culme şi are primul lui puseu de violenţă faţă de ea. Al doilea semn că iubirea nu mai e acolo.
Numai că, în încercarea de a vedea cine ar fi aliaţii, în caz că porneşte la război, Rhaenyra îşi trimite fiii să negocieze cu casele nobiliare. Pe cel mare în nord, la Stark, pe cel mic în sud, la Baratheoni. Desigur, Baratheonii fiind nişte gherţoi analfabeţi de cea mai joasă speţă, cam cum era şi Robert în primul sezon, strămoşul său Borros îl ia pe Luke la un mişto mârlănesc penibil, apoi cere unui maester să-i citească mesajul, şi la final, îl alungă pentru că nu venise cu nici un avantaj pentru Baratheoni.
Borros are un alt vizitator. Pe Aemond, al doilea fiu al lui Alicent. Cel cu ochiul lipsă. Acesta l-a cucerit deja pe Borros, oferindu-i să se însoare cu una dintre fetele lui şi, cu sadismul specific, încearcă să-l provoace pe mititelul Luke la o confruntare din care acesta nu are cum să iasă învingător. Îi şi dezvăluie ochiul de safir. Moment destul de cringe pentru nostalgicii Thrones, pentru că ochiul de safir arată ABSOLUT IDENTIC cu ochii Nightwalker-ilor. Reamintind de profeţia lui Aegon I, citată în primul episod, ca un fel de callback accidental.
Foarte, foarte mult callback în acest episod. Poţi face un drinking game. Iei o înghiţitură din alcoolul tău preferat de câte ori găseşti termenul callback în acest articol. O să vii beat rangă înainte să-l termini.
Lord Borros nu are chef de geamuri sparte şi decor dus la recondiţionat, drept care îi spune lui Aemond să şadă frumuşel în banca lui şi îi garantează protecţie lui Luke până ajunge înapoi la dragon. Ăla micu, cu dragonul lui pirpiriu, pleacă în plină furtună. Şi cum la omul sărac nici boii nu trag, evident că, în miez de furtună, apare şi Aemond cu Vhagar, un dragon imens faţă de care puişorul minuscul al lui Luke nu are nici o şansă sub soare. La un moment dat, Aemond pierde controlul asupra lui Vhagar, iar aceasta îl haleşte pe Luke întreg, sfâşiindu-i puiul de dragon în două.
Aemond, ca şi Alicent, pare cu desăvârşire devastat când înţelege consecinţele faptelor sale, dar, exact ca Alicent, merge înainte cu tupeu şi ambiţie oarbă.
Când vestea ajunge la Rhaenyra, avem o propunere cinematografică interesantă care marchează finalul sezonului şi începutul războiului. Regina primeşte vestea cu spatele. Apoi se întoarce spre cameră. Iar privirea ei spune: Din acest moment, o s-o sugeţi, voi şi mamele voastre.
De aceea spun: acest final de sezon e mai degrabă un început. Cam cum e replica aia devenită virală a unui comentac: Dacă eram parfum, mă chema Scandal.
Excelent sezon, HBO. Ai reuşit să creezi orizont de anticipare pentru sezonul al doilea.
***
Dacă vrei să afli mai multe despre filme, seriale, spectacole, muzică, poţi susţine recenziile mele cu o cafea. Aici.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
Sh*t They Say