Andrei îşi iubea canapeaua.
La început a crezut că e vorba de o simplă afinitate de natură fizică. Genul acela de atracţie pasageră despre care vorbeau hiturile de la VH1, “Stuck on You”, “Lay Your Love on Me” sau “I Just Died in Your Arms Tonight”. Nu mai mult de o preferinţă. În fond, canapeaua nu avea remarci neplăcute şi reproşuri, nu lătra şi nu croncănea, nu avea momente în care să prefere altă companie decât pe a lui şi nici nu se supăra dacă, în unele zile – asta aşa, pe la început – el îşi chema şi prietenii să se tolănească pe ea. Greşit, nu-i chema cu scopul expres de a se tolăni pe ea, dar o dată intraţi în casă, lucrurile se întâmplau de la sine. Acum, că îşi aminteşte de aceea perioadă, oftează nostalgic: “Ce vremuri!” Dar un arc ieşit din canapea – semn de bătrâneţe prematură, poate din cauza uzurii intense, că nici canapelele nu-s eterne – îl avertizează că e pe teren minat şi ar fi cazul să-şi bage minţile-n cap, altfel… Altfel pot apărea metode neprevăzute de coerciţie.
Dar la început, ea, canapeaua, era o prietenă tăcută şi agreabilă. Se împăca bine cu televizorul, cu calculatorul, cu farfuria de sandvişuri, cu cutiile de bere. Maronie-închis fiind, era genul definit de anumiţi esteţi ca “rezistent la jeg”. Înghiţea litri întregi de bere, la nevoie, fără să semnalizeze. Singurul lucru care a marcat-o a fost sosul de maioneză şi ketchup al unei shaorme prea suculente. Dar pata nu a făcut decât să-i confere unicitate, aşa, ca un test Rorschach pentru vizitatorii din ce în ce mai rari şi mai stingheri. Din ce în ce mai grăbiţi să plece.
Ce-i drept, nu avea cine să îi reţină, pentru că, de când descoperise plăcerea comuniunii cu canapeaua, orice tovărăşie umană începuse să i se pară neplăcută şi iritantă. Oamenii vorbesc prea mult, cârtesc prea mult, cer prea mult, se agită prea mult, respiră prea mult. Nimic din ce au de oferit nu compensează pentru chinul de a-i suporta. Ultima vizită a unui prieten a avut loc în urmă cu 4 luni. Ba nu, 5. Sau 6? Ce mai contează? A intrat, a întrebat: “Ce mai faci?” Apoi: “Am adus nişte bere. Vrei?” Apoi: “Bă, da’ tu ce dracu’ ai?” Apoi: “Eşti dement pe bune, dementule. Nu te uiţi la tine că arăţi de parcă n-ai avea indicator?” A plecat. A lăsat cele două beri pe dulăpiorul din hol.
Andrei a dat să se ridice. După beri desigur, nu după cretinul isteric, lua-l-ar dracu’ de cretin isteric. Gestul l-a obosit de tare, încât s-a prăbuşit la loc pe canapea şi a tras un pui de somn. Apoi a sunat la o pizza delivery, să comande pizza. A plătit prin internet banking. Băiatul ştia că e deschis, că îi poate aduce pizza până pe canapea. Era colaborarea perfectă.
Într-o zi, a descoperit că nu mai putea mişca piciorul stâng. Nu-l folosise de vreo patru luni, se lipise complet de canapea. A tras puţin de el, apoi s-a resemnat. Cine are nevoie de picior stâng, dacă nu pleacă nicăieri?
O undă de panică l-a cuprins abia când a constatat că ţesătura căptuşelii începe să se întrepătrundă cu epiderma spatelui său. Asta era deja o problemă. Până acum, relaţia lui cu canapeaua se bazase pe libertate. Pe varietatea poziţiilor. Acum, se simţea blocat în iniţiative. Sclav al conjuncturii. Ceva scârţâia.
La propriu, nu doar la figurat. Atunci a ieşit şi arcul, care l-a împuns delicat în coastă. Şi şi-a croit drum prin el, ocolind cu grijă organele vitale. Canapeaua nu îl voia mort. Îl voia doar prizonier. La început s-a înfuriat, s-a zbătut. Dar furia e extenuantă. A adormit iar.
Apoi, a urmat catastrofa. Într-o zi, dat să întindă mâna spre tastatură, să comande ravioli cu brânză, dar… mâna nu i se mai supunea. Era rece, metalică, spiralată. Gri.
Acum, Andrei e doar o pată de pe o canapea scâlciată, la un depozit de vechituri. Muncitorii joacă table, se tolănesc peste el şi uneori încearcă să ghicească de la ce substanţă provine. Tot un fel de test Rorschach, să zicem; dar mai rudimentar.
“Acum, Andrei e doar o pată de pe o canapea scâlciată, la un depozit de vechituri. Muncitorii joacă table, se tolănesc peste el şi uneori încearcă să ghicească de la ce substanţă provine. Tot un fel de test Rorschach, să zicem; dar mai rudimentar.”
Andrei e doar o pata pe canapeaua lui , l-a inghitit oceanu’ social si muncitorii se tolanesc pe el , cu curu’ …am vorbit la figurat cand am spus ca asa NE trebuie . Asa le trebuie..Andrei isi iubea asa de mult(patologic)canapeaua (materialul , deh !),
incat aceasta l-a inghitit si , in final , muncitorii se tolanesc pe el . Ei ?
crisuadi, eşti un Eugen Simion în pempărşi. 😀
vreau și eu să spun ceva, da nu știu sigur ce…
mă plicitsesc grozav… nu citesc! mă uit ca un butoi de grăsime american la serialele lor patologic de dependente și mi-am amintit ca într-un episod din nip & tuck era unu de se babardea cu mobilierul. e o treabă gravă, cu nume pompos. unde am ajuns ?! să denumim nebunia mai mult decât e… vino Doaaaamneeeee/ să vezi ce-a mai rămaaaas din oaameni!
păi eroul meu nu se babardeşte cu mobilierul, are doar o fixaţie pe canapea. la propriu. 🙂
aaa și am terminat prea repede (o altă mare gravă problemă). ce vroiam să spun e că arta -literară – a devenit doar un alt mijloc de manipulare, care prin aducerea la cunoștință a acestor acte de renunțare la umanitate și obiectualizare a formei expresiei spiritului, într-un mod atât de neutru, nu face decât să ne adâncim în nenorocirea ce ne stă de-a pururi înainte.
bine bine…nu ai spus.. sau eu de fapt ce am citit?
“ce vroiam să spun e că arta -literară – a devenit doar un alt mijloc de manipulare, care prin aducerea la cunoștință a acestor acte de renunțare la umanitate și obiectualizare a formei expresiei spiritului, într-un mod atât de neutru, nu face decât să ne adâncim în nenorocirea ce ne stă de-a pururi înainte.”
Asta numai dacă vrei tu să te complaci în nenorocirea cu pricina. Pe altul mai eager îl poate face să se întrebe: what the fuck am i doing here, on this couch?? Uite, pe mine m-a montat să mă duc să fac nişte treburi care îmi atârnau de gât ca pietrele de moară.
e ușor să faci treburile care stau să te omoare… once u hit rock bottom the only way is up or just lay there crushed. eu mi-s român : muieți-s posmagii? și resemnarea lu ciobanilă (lene să caut și să dau un copy paste după discursul patetic al moldoveanului). chestia e că dacă nu ți-e scârbă să fii permanent în/sub fundul cuiva, și conștientizezi că a fi o pată e o existență la urma urmei, mai există ceva care te poate motiva?
nu pot răspunde în numele altcuiva.
dar dacă tu spui că nu există nimic care să te poată motiva când îţi conştientizezi statutul, înseamnă că nu te-ar motiva nici o epopee, nici o carte cu bancuri misogine. deci literatura nu e manipulativă decât dacă vrei tu să fie.
și acum o discuție pe formă: „Atunci a ieşit şi arcul, care l-a împuns delicat în coastă. Şi şi-a croit drum prin el, ocolind cu grijă organele vitale.” poate între coaste… sau arcul s-a retras și o luat-o mai pe lângă?
Hehehe, bai Lorena, repetento, literatura nu-i numai manipulativa, ci si manipizdatoare!!! :):)
alexandru: asta dacă nu ai tu imaginaţie să presupui că poate coasta însăşi a devenit o continuare a arcului. sau arcul a luat-o cotită. există variante.
dar nu văd de ce trebuie eu să explic ce paletă de opţiuni am vrut să ofer, în loc să pui tu creierul la contribuţie în pace.
gogu: iată că ai avut şi tu o dată în viaţă ocazia să pari deştept. şi ai ratat prin mârlănie. ghinion.
of… eu mi l-am pus, poate nu suficient, dar a lucrat. chestia e că e o ocazie în care îmi descarc bântuirile neadormitei fiare: ce a vrut să spună autorul? și cum mi-ai permis să te trag de taste iete că am întins un resort peste limita elastică. deformarea plastică la oțeluri tratate termic e mică așa că mă retrag înainte să pleznească ceva. dacă și pentru dumneavoastră săptămâna începe azi, atunci vă urez una cât mai bună!
nu o lua personal, dar cea mai neplăcută chestie care ţi se poate întâmpla, când construieşti un efect voit ambiguu, e să întrebe cineva: CE AI VRUT SĂ SPUI CU CHESTIA ASTA?
Dacă voiam să fiu explicită, eram explicită din prima. Uneori, însă, e bine să laşi loc imaginaţiei receptorului.
ete na! opera aperta … modernitatea asta mă ucide! și chiar vreau să te contrazic, dar nu o lua personal 😀 … dacă tot scrii pentru un posibil cititor, cea mai neplăcută chestie e să nu te întrebe nimeni nimic. admit că este neplăcut, dar nu cel mai, să fii întrebat chestii inutile.
Intrebare (nu mai spun ca textul e interesant si toate celelalte): in primul paragraf, cand treci brusc la timpul prezent, nu era mai potrivit, de fapt, un viitor in trecut? Ceva de genul: “Amintindu-si de acea perioada, avea sa ofteze nostalgic… etc”?
Nu e singura fractura pe care am remarcat-o, dar nici nu e cazul sa exagerez – stiu ce inseamna orgoliul de autor, indiferent de autor… Totusi, imi asum riscul si intreb. 🙂
In rest, imi place ce faci.
alexandru: deocamdată, la câţi mă intoxică cu “păreri”, pericolul de a nu fi întrebată nimic e infim. 🙂 mă concentrez şi eu pe ce e mai aproape.
vlad: nu.
🙂 Ok, atunci imi declin competenta.
Şi pentru că eşti un tip educat şi nu te răţoieşti la mine ca o ţaţă, îţi dau şi explicaţia.
Mi se pare rigid şi fals ca un text să fie unitar din punct de vedere al timpului narativ, da capo al fine. Gândurile noastre nu sunt unitare din punct de vedere al timpului. Anunţăm în prezent chestii pe care plănuim să le facem sau chestii pe care le-am făcut deja. Prezentul e cea mai fugară iluzie, printre straturile de timpi deja consumaţi. De aceea, un flash de prezent într-o succesiune de trecut-trecut-trecut e ca lovitura de timpan din Simfonia a nu ştiu câta Surpriza a lui Haydn: pac, îţi atrage atenţia.
Am citit raspunsul – iti multumesc.
Io as fi zis ca l´ai tras prin simbioza p´ala mai “frumos” da´..e numa´o parere.
nu-nţeleg.
ah scuze, chiar ca nu conteaza. ziceam ca vb de baietu´de joi 😉 Da´las´ca poa´se ´nerveaza cite un obviously idiot, ca delirez si eu pe aici.
tot nu înţeleg. s-a întâmplat joi ceva şi nu am fost eu pe fază?
“…pac, îţi atrage atenţia”
raspunsul-explicatie mi-a atras atentia, pac!, dar nu intr-atat cat ora explicatiei (2:15am)
P A C !
Imi pare rau ca revin pe acelasi subiect , e povestirea ta (sa-i spunem proza scurta ) , trebuie sa fi avut ceva pe cap cand ai scris-o si mi s-a parut ca am descifrat – in mare – ce ai vrut sa spui !
Sa ne intelegem : te-am vazut intr-un filmulet , la buckfest parca , si mi-am dat seama ca la tine , literatura , arta , cultura , sunt lucruri de viata si de moarte si am zis , cum plm ? , vin la ea pe blog , comentez la obiect si nu sint inteles…Pai nu ma fac de cacat ?
Nu . Peste asemanarea cu eugen , mi se pun pampersi ! Ma simt onorat atata timp cat pampersii nu sunt folositi , cu urme de nicotina pe ei ! Plm , eu nu sunt scriitor , om de litere – sint pictor , nici macar artist plastic ! Toata viata am trecut prin Eter , prin alcool , prin impresii , prin pictura . Arta o fac maestrii , eu ma chinui sa nu cad ispitei sa fac un portret de familie cu adi mutu tinandu-l de gat pe ginerica , si de buca pe mireasa…Indefinitiv sint agnostic , ma doare-n pula ! Nu sint din lumea asta…Dar pe tine , fara gluma , te respect ca pe un coleg !
Chiar imi placi !
dragoş: poate spun noutăţi, dar există viaţă şi după miezul nopţii.
la 2.15, tocmai pusesem de o cafea şi scriam nişte texte.
crisuadi: da, aveam pe cap o scufie de noapte, ca răţoiul Donald. 🙂
imi place textul . e mixul bine dozat de inteligenta nonagresiva, ironie bine temperata si intuitie fina a parteneriatului malefic.
o versiune po/mo a “oblomov”-ului clasic, dar fara tandretea slava fata de progeniturile proprii.
noemi, te iubesc. vrei să fii Zoe Dumitrescu-Buşulenga mea?
adica batrana, urata si geniala? nuuuuuuuuuuuuu:)
:))))))))
Draga de tine, te pricepi la ridicat moralu, nu gluma :))
Am şi eu virtuţile mele incontestabile. 😛
Oricat ai lua la misto gesturi,fapte,actiuni …dintr-un blog nu vezi mai mult de 10% din om, iar aia 10% ii alege tot el.
Vad ca ti-ai un cumparat pix cu skil si talent, fapt care merita sa intre in reader :).
Eu imi permit sa ma iau la misto public, so de ce as reactiona negativ la mistorile altora?
Un amic de-al meu, numit chester ionescu a zis ca ti-ar cumpara Hyde Park-u. Nu prea le are cu platile online, dar vroia sa stie scorul. Adica pretul
Ce disperata esti Lorneno , stai sa raspunzi la toti gheii care comenteaza
watzap: să viziteze http://millenniumpress.ro/, acolo găseşte detalii.
iongrijălungă: da’ ce disperat eşti tu să cerşeşti atenţie cu un comentariu atât de penibil.
Hmmm… Cezar Petrescu…fain 😛
Andrei statea pe canapea, consuma bere si parizer cu mustar, iar din cand in cand mai comanda cate o pizza. Pe usa deschisa isi facu aparitia Lenuta. Lenuta venise in vizita. Lenuta observa canapeaua. Ce canapea frumoasa, exclama ea. Pot sa sed si eu? Chiar te rog, o invita Andrei. Lenuta ramase pe canapea. Consumau amandoi bere si alune mexicane, cand aparu nea Vasile, postasul, cu un plic de la Administratia Financiara. ‘Ce canapea frumoasa, exclama nea Vasile postasul. Pot s-o incerc si eu? Nu pe don’soara, la canapea ma referam… Si nea Vasile ramase si el. Consumau amantrei bere si gulas cand aparu instalatorul. Curge radiatorul, il informa Andrei. Instalatorul il repara si observa canapeaua. Ce canapea frumoasa, exclama el. Pot sa..? Poti, il invita Andrei. Mai venira si nea Tilica, administratorul, vecina de la 5 sa ceara niste zahar, un motan din vecini, un gandac si un porumbel voiajor cu un mesaj din cel de-al doilea razboi mondial. Asta in prima zi. A doua zi veni baiatul cu pizza, un vecin curios, nedumerit de usa larg deschisa, o ruda din Spania, o matusa din Potcoveni, judetul Olt si un alt baiat cu pizza care venise sa-l caute pe primul. Cand au descoperit canapeaua au observat o constelatie de pete, albe, verzi, movi si vinete, urme de mustar si resturi de pizza. Ce canapea frumoasa, observa executorul. Canapeaua ragai multumita.