Încă patru motive să vii mâine la lansarea Dona Juana

M-am întâlnit cu fiecare dintre cele trei invitate ale mele să le dau cartea.

Cu Maria Răducanu, m-am văzut la un concert. Al ei.
În industria muzicii, Maria e o insulă de normalitate într-o mare slavă. Nu are PR care să ne spameze cu toate inepţiile posibile, nu are aparat de comunicare, altul decât propria gură, nu e pe MTV cu pseudomuzică, nu are videoclipuri care să rupă cu tehnologia, dar oamenii o adoră. Pentru că e incredibil de carismatică pe scenă, ca o regină-felină nemuritoare, şi are o voce electrizantă.
Am stat să bem după concert. Ba mămoasă, ba ironică, are o artă cu totul aparte de a începe o frază ca pe o provocare şi a o termina subit într-un compliment. Modul ei de a dialoga e un permanent flirt, nu te lasă nici o clipă să te gândeşti la datoriile de la întreţinere.

Pe Lia Bugnar am nimerit-o într-o repetiţie.
De fiecare dată când o văd pe femeia asta printre (alţi) actori, mereu mă gândesc la cloşca cu pui. Pentru un privitor extern e evident cât de mult se sprijină cei pe care îi dirijează de ea. Era cu două tinere actriţe frumoase; deşi m-au salutat amical, am simţit din partea ambelor un vibe de gelozie, pentru că le-o răpeam pe Lia cinci minute.
Liei îi place mult să te ia peste picior, ceea ce e întotdeauna incitant. Pentru că femeile au arta băşcăliei inteligente, lucru la care cei mai mulţi bărbaţi eşuează lamentabil. (Paranteză: Singurii bărbaţi a căror băşcălie nu dă în gherţoială sinistră şi bătubilă cu pumnul peste ochi sunt cei din zodia Scorpionului şi Cristian Mungiu. Restul, menţineţi-vă pe linia politicoasă că sunteţi oribili.)
Dincolo de faptul că îi place mult să te tachineze (mie mi-o serveşte predilect pe aia cu “Ai complimente de căcat, fată. Rămâi la critică, că aia te pune în valoare”), Lia are un dar: acela de a transmite multă, multă afecţiune. De asta îi şi face dependenţi pe ăia din jurul ei. Pentru că ştie să te facă să te simţi extrem de iubit(ă), fără să facă concret nimic.

Cu Ana Barton nu m-am mai întâlnit pentru carte. Mi-a luat-o înainte şi a cerut cartea de la editură.
De fapt, Ana Barton şi eu ne vedem îngrozitor de rar, dar asta nu se simte. Pentru că vorbim aproape zi de zi. Semănăm atât de mult, încât nici nu trebuie să ne explicăm chestii, decât arareori. Unicul nostru subiect de ceartă e pacifismul ei faţă de cretini.
Eu: “Bre, dacă te-a enervat ăla, de ce nu-i spui: băpulă, m-ai enervat, marş în morţii tei.”
Ea: “Lasă-l să se prindă singur.”
Eu: “Coaie, oamenii nu funcţionează cum crezi tu. Oamenii sunt ca nişte porci. Râmă până unde văd că se poate. De aceea s-a inventat instituţia bocancului în gură”.
Ea: “Ba eu nu vreau să educ oamenii cu frica”.
Eu: “Nici eu nu ţin neapărat, dar mulţi nu răspund decât la stimulul frică. Ăia care răspund la stimulul dragoste nu fac măgării in the first place”
Şi tot aşa. Discuţia asta nu se termină decât când schimbăm subiectul.

Pe mine încă mă caut. 🙂