La cererea publicului 2

Bătăuşu’ de câmpi

Tăiculiţă drag,

Tu, care le ştii pă toate văzutele şi nevăzutele, spre deosebire dă umilu’ robu’ tău, Gică Ciocălău, care nu ştie dă niciunele, ştii şi faptu’ că la noi în casă prostiile se fac pă balcon. În casă, nu ne dă a noastră voie nici să spargem seminţe, nici să fumăm, nici alte alea – sanchi, că stricăm mobila, că împuţim locu’, şi alte texte-pretexte. Adevăru’ îi că băboiului îi place grozav să comande, să ne arate cu fiecare ocazie cine-i şefu’ în casa asta, şi că, dacă nu ni s-a urât cu binele, n-avem decât să jucăm după cum ne fluieră ea.
Poanta e că ea a dispărut ca o măgăriţă-n ceaţă, da’ io, când mi s-a pus pata să fumez, am ieşit pă loc pă balcon, ca un căţel bine dresat. Cre’ că, dacă mi-aş fi aprins ţigarea în casă, n-aş fi avut nici un pic dă linişte, m-ar fi stresat ideea că poate veni din clipă-n clipă, să mă găsească în flagrant deliciu. În fine, mi se fâlfâie dă toate chestiile astea fără noimă, problema mea îi că nu mai am ţigări. Şi cine naiba să se ducă după ţigări?
Io unu’ nu, că-s făcut zob dă oboseală, dă abia reuşesc să duc chiştocu’ la gură. Iar tu bagi somn dă voie, înfofolit în plapumă ca o sărmăluţă în foaia dă varză. Foarte frumos. Da’ nici lipsa dă ţigări nu contează, mai ales pentru unu’ ca mine, care s-a născut cu chiştocu’ în gură şi a inventat cu succes fumatu’ în rate.
Şi-atunci, ce îngerii mei contează? o să întrebi tu, Dumnezeule, sătul dă texte fără rost, cu care ţi-am făcut capu’ calendar dă când am ieşit răcnind pă poarta cezarianei şi până în clipa asta, când fumez ca bou’ pă balcon, deşi nu e nimeni să mă oblige la asta. Ceea ce contează, tăticule – bine, ceea ce contează acu’, că mâine dimineaţă, în birou’ poliţiei, o să conteze altceva, poate faptu’ că scăpăm dă câteva ore dă muncă – deci, ceea ce contează acu’, îi faptu’ că mi-e atât dă bine…
Îs bine. Bine mâncat, bine băut, bine iubit. Îs fericit ca un porc care se tăvăleşte în balta lui dă nămol, şi-i e răcoare, şi-i gâdilă noroiu’ slăninile, şi nimic nu poa’ să-l supere. Ştiu că viaţa e penală, da’ … nu-mi mai pasă. Mi-e aşaaa dă bine… nici nu am cuvinte să cuprind în ele tot binele din mine.
Da, mă, boule, da’ a dispărut mă-ta! o să zici tu, scărpinându-ţi disperat bărboiu’ lung şi boreal. Aşa e, ştiu asta, m-am dat deja dă ceasu’ morţii încercând s-o caut, m-am făcut luntre şi punte, da’… n-a fost să fie. Ştiu în sufletu’ meu că e bine pă undeva, că o să apară de pă undeva, că-i femeie cu scaun la cap, întreagă la minte, nu ca fi-su, şi ştie să aibă grijă dă ea. Se va rezolva şi asta cu bine, îs convins sută la sută. Pentru că mi-e atât dă minunat dă bine.
Da’ ce frumos îi afară. E o seară d-aia miştoacă rău dă tot, fără lună, fără stele, fără buleftrică stradală. Nimic care să boteze şi să dilueze întunericu’ ăsta perfect, gros şi negru şi plin dă neştiut… dă parcă am fi cu toţii în ceaşca ta dă cafea, dragă Dumnezeule. Ba nu. Uite-l că începe să pâlpâie şi se aprinde. Becu’ dă pă dragu’ meu tovarăş de beţie – stâlpu’.

Ce frumos e pomu’ ăsta care ajunge până în geamu’ nostru. E păr, da’ n-a apucat, săracu’, să-şi vadă vreo pară coaptă din producţia proprie. În momentu’ în care îi apăreau primele gogoloaie verzi printre frunze, se năpustea puştimea blocului peste el ca o bandă de ţigani peste un Merţan parcat unde nu-i fierbe oala, şi până nu-l despuiau complet, n-aveau linişte. Pă scoarţa lui, careva a crestat cu briceagu’ : MONA SUGE PULA, şi, dedesubt, probabil Mona aia, care o fi ea, sau vreun pretin de-al ei, că-i alt scris, mai mic şi mai ascuţit : BA MĂTA ŞI SORTA FRAERE ! Ce frumos sună toate astea, într-o seară ca asta, cu un chiştoc ca ăsta în gură, şi cu o fericire ca asta în suflet. Mai încolo, pă blocu’ vecin, unu’ mai şcolit şi umblat pă la americani a pictat cu spray portocaliu : YO MOTHAFUCKAZ!!! MANELE SUX!! peste sprayu’ verde-ţipător al altuia, care zicea : ADI DE VITO IZ ZĂ BIGĂST. Numa’ că s-a şucărit administratoru’ dă bloc pă toţi talentaţii ăştia, şi-a pus afiş : CARE M-AI SCRIŢ-I, PROSTII, S-AU TÎMPENI, P-Ă PEREŢI, PLĂTIŢ-I 50 RONI AMENDĂ! Şi, bineînţeles, pă afiş, cu carioca : CEAI FACUT CU FONDU DĂ RULMENT BĂI FURTIŞAGULE UN VECIN JEGMĂNIT. Hă-hă-hă, râd io fericit, ce frumoasă-i viaţa asta. Oamenii ăştia simpatici. Ce frumoasă-i strada asta, aşa bolovănoasă şi prăpăstioasă, cum ai lăsat-o tu, dragă Doamne, şi primăria noastră scumpă, care are alte construcţii pă cap, şi gurile astea dă canal care fac «AAA» dă parcă ar avea roşu în gât, da’ prea mult nu poa’ să înghită, că la fiecare ploaie mai acătării se revarsă şi ne transformă în sinistraţi – mă întreb, când o începe starurile dă la tevelizor să dea şouri dă binefacere şi să împartă conserve cu pateu şi sticle dă «Minunea Izvoarelor» la noi pă stradă ? O să apară alte lozinci şi afişe cu fomei frumoase zicând poporului: “SALVAŢI SINISTRAŢII DE PĂ BOLOVANI!” (Şi «BOLOVANI» tăiat cu roşu’ dă organu’ dă sector, şi scris : «SERGENT ION APUŞTII, CARE ESTE».)
Da’ iar bat câmpii. Ideea e, mă tată, că-s fericit dă nu-mi mai încap în piele. Io, robu’ tău Gică Ciocălău, ăsta care mă vezi, care niciodată n-am crezut în basmele cu oameni săraci, da’ cinstiţi pă bune şi amorezaţi lulele, care trăiau fericiţi împreună într-un apartament jerpelit (sau bordei, în varianta dă la ţară), fără gresie, faianţă, termopane, teveu cu plasmă şi conectare la internet fără fir, da’ erau fericiţi pur şi simplu… nu numai cînd şi-o trăgeau până la epuizare, deşi, acu’, între noi fie vorba, nici trebuşoara asta nu-i rea – da’… erau fericiţi să facă împreună tot soiu’ dă treburi: să cureţe cartofi, să joace «popa-prostu’», să schimbe siguranţe şi nesiguranţe, sau… Să tacă şi să respire acelaşi aer, şi să se bucure că e unu’ şi acelaşi aer, şi că tac împreună.

Mai mult