La cererea publicului

Unii îmi tot cereau zilele trecute să postez din scrierile mele. Iată nişte “Rondo Capriccioso”.

Oops, pardon. Iată nişte “Rondo Capriccioso”:

Uvertură

Aceasta nu este o tentativă de jurnal. Din păcate, pornirea nestăvilită de a scrie nu îmi aparţine; Ea a fost cea care mi-a introdus, la figurat, condeiul în cuget şi-n simţiri, şi, în cele din urmă, m-a manipulat subtil, cu tertipuri numai de Ea ştiute, să-l iau în mână şi la propriu. Ea e singura vinovată de paginile care urmează. Şi mai are o mulţime de alte păcate, pe care numai eu le ştiu. Şi, desigur, le contabilizez cu străşnicie într-un catastif gigantic şi îi port o veşnică ranchiună pentru fiecare din ele, şi pentru toate laolaltă, şi, mai presus de toate, fiindcă m-a făcut să întrezăresc pentru o clipă… Ce anume? Şi de ce numai pentru o clipă?
Dar să nu anticipăm. Povesteam despre spiritul Ei de iniţiativă în ceea ce priveşte cărţile altora. Despre modul Ei de a activa cerneala antipatică din stilouri. Despre talentul Ei de a se impregna fără îndurare pe retină, pe timpane, pe epidermă. Pe orice material capabil de a o suporta.
Într-o seară, pe bancheta din spate a unui taxi, Ea mi-a cerut amabil, dar ferm:
-Vă rog frumos să ţineţi jurnal de bord! E important să consemnăm tot ce facem… că poate uităm.
(Niciodată n-a abandonat, în ceea ce mă priveşte, pronumele de politeţe. Nici măcar atunci când mă ocăra cu patimă. Exista însă un paradox chiar şi aici : în general, mă făcea praf şi pulbere pentru toate nimicurile şi îmi trecea cu vederea, fără să comenteze, toate trădările. Din acest motiv, mi-a fost mai uşor s-o trădez decât să o deranjez cu nimicuri. Dar, repet, să nu anticipăm… )
Ce era să spun? Da, să trăiţi. Va fi plăcerea mea.
(De fapt, plăcerea mea cea mai mare nu era aceea de a scrie, ci aceea de a-i spiona capriciile, de a-i ghici dorinţele din priviri, din frânturi de tăceri, din felul de a respira, din zaţul cafelei. Îmi făcusem o cruciadă personală din a-i pândi cu înfrigurare orice rugăminte, oricât de neînsemnată, orice ocazie de a face ceva pentru Ea, de a exista o clipă pentru Ea. Dacă şi-ar fi dorit o statuie, m-aş fi apucat de sculptat. Dacă şi-ar fi dorit o stea cu numele Ei, m-aş fi lăsat de sculptat şi m-aş fi apucat de astronomie. Nu exista lucru de care să nu mă fi apucat, dacă mi-ar fi cerut-o. Dar Ea… desigur, nu ştia acest lucru. Sau poate că ştia, dar nu o interesa. Sau poate că ştia şi o interesa, dar nu vedea rostul. Sensul. Scopul. În orice caz, nu mi-a cerut niciodată nimic important. Exceptând rugămintea de a coase un nasture rupt, cu zece minute înaintea unui spectacol. Şi încă ceva, complet insignifiant: un jurnal de bord. Iar eu n-am fost în stare nici măcar de atât… precum urmează să vedeţi, răsfoind această tentativă eşuată pe ţărmurile a Ceea-Ce-Ar-FI-Putut-Să-Fie.)

Din seara asta mă apuc de scris. Poate o să fie cartea vieţii mele.

Ea a zâmbit enigmatic: “Cine ştie?”, apoi m-a părăsit pe bancheta din spate a acelui taxi, în compania unui buchet ucigaş de crini imperiali. Erau de fapt ai Ei, îi primise Dumnezeu ştie de la ce admirator înfocat, dar mi-i dăduse mie dintr-un capriciu. Prin intermediul lor mă însoţise până acasă, urcase în camera mea şi se înscăunase ca regină, umbrindu-mi patul cu petale delicate, opalescente. Acum, când scriu (şi nu scriu aşa, oricum, ci răspund dorinţei exprimate de Ea) mă învăluie parfumul lor / parfumul Ei ameţitor, ca un drog mortal, mi se strecoară prin porii pielii şi mă eutanasiază euforic.

Cine vrea mai mult, go here.