Întotdeauna m-am considerat o persoană progresistă şi woke, dar când aud unele slogane promovate de stânga americană, simt că mi se face somn.
Unul dintre cele mai retardate slogane noi este „miliardarii n-ar trebui să existe”.
Înțeleg frustrarea care stă la baza acestei afirmații: mulți oferă condiții de muncă absolut execrabile, încălcând flagrant codul muncii și drepturile elementare ale salariatului. Întreținând un climat de micromanagement și bullying care erodează stima de sine a omului până în punctul în care îl apucă diareea de stres la ora când trebuie să iasă din casă și s-o pornească spre job. Dacă fac acum un thread pe orice social media despre abuzuri la locul de muncă, pariez că în jumătate de oră vom avea comentarii de aici și până la Constanța, suduind cu sete tot kktul pe care omul trebuie să-l înghită pentru un salariu.
Deci, da, înțeleg frustrarea, pentru că și eu am avut joburi proaste cu duiumul, până am ajung în punctul în care negociez ce vreau și lucrez cu cine își permite.
Dar să ceri să nu mai existe miliardari pentru că ai tu condiții oribile la muncă e ca și cum aș cere să se desființeze canalizarea Bucureștiului pentru că apa caldă îmi vine zece minute rece când o pornesc.
Soluția, de fiecare dată, e să repari problema punctuală, nu să țipi jos sistemul. Pentru că fără sistem trebuie să-ți sapi singur fântână, când tu nici măcar nu ai ținut o lopată în mână vreodată.
Condiții proaste la muncă? Ai opțiunea de a refuza angajarea. Sau de a demisiona. Orice angajator de la care pleacă lumea buluc se prinde, mai devreme sau mai târziu, că numitorul comun e el. Cere salariul la care te aștepți. Discută deschis problemele pe care le întâmpini la muncă și nu trece cu vederea abuzurile. Răsfoiește codul muncii. Ai fi mirat să vezi câte drepturi ai de fapt.
În concluzie, nu existența milionarilor și miliardarilor e problema, ci inabilitatea ta de a negocia și faptul că te vinzi pe trei lei. Și nu o zic cu maliție. Și eu m-am vândut pe trei lei, pentru că vin din genul de familie unde trebuia să te milogești și să te umilești jumătate de oră să primești cinci lei de-un suc în oraș vineri seara, și taman de aceea am început să muncesc din adolescență, pe bani umilitor de puțini, de vreme ce, oricât de puțini erau, erau mai mulți decât îmi dădea maică-mea.
Dar existența milionarilor și miliardarilor e garanția faptului că avem joburi în continuare.
Orice loc de muncă din sectorul privat, fie că e la un butic de genul „La mami și la tati” sau o corporație multinațională, există pentru că, la un moment dat, un băiat sau o fată și-a spus: „Hai să fac chestia asta!”
Să începi o firmă nouă nu e ușor. E ca un joc de noroc, dar cu mult mai multă investiție și implicare personală. Idei foarte bune pe hârtie rezultă într-un eșec teribil în realitatea nemiloasă a pieței, și, pentru că o firmă costă o grămadă de bani pe lună doar să existe, trebuie să ai din ce să acoperi eventualul eșec.
E plină social media de antreprenori nou-apăruți, seria „M-am săturat să mă fwtă un team leader la cap, ia să deschid firma mea!”, și care, din lipsa consecvenței și din panica generată de primele mici obstacole, închid șandramaua și se întorc cu coada între picioare la scârbiciul detestat, dar sigur. Acea siguranță există pentru că, altundeva, un alt băiat sau altă fată a găsit resurse și idei să treacă peste acele mici obstacole, să rezolve probleme și să genereze profit. Fiecare mare firmă cu logouri cât casa poporului a fost, la început, ideea cuiva.
Și, ca să vedeți cum tranzit gloria mundi, Playboy, odinioară o corporație multinațională care epata cu opulența, petrecerile și râurile de șampanie, azi e un site online cum am și eu. Ce-i drept, ei au reclame mai multe, dar hei, au și mai multă experiență în spate, și contacte de business mai bune.
E mult mai ușor să fii un salariat care să țipe că nu-i place cafeaua gratis de la birou, decât un patron care trebuie să producă lunar suficient încât să plătească toate impozitele și facturile firmei, salariul nemulțumitului și să-i rămână și lui ceva.
Că unii fac asta mai bine decât alții și le iese un profit mai mare? Aia e, bafta lor.
Că oferă condiții proaste de lucru? Nu te obligă nimeni să te angajezi la ăia. Mai caută. De când cu posibilitatea de a lucra remote din orice colț al lumii pentru absolut oricine, numai cine nu vrea nu are de muncă.
Iar miliardarii, ca și premianții clasei, sunt cei care au pus osul la treabă mai mult decât noi, restul, și, ca să folosim un clișeu din fotbal, „au dorit mai mult victoria”. În loc să te plângi că există, cere-le cu tupeu un salariu bun. Buticul „La mami și la tati” nu și-l va permite niciodată, dar ei da.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți place acest articol, susţine-mă pe Paypal, să te amuz și mâine.
Sh*t They Say