Muzeul Lorena Lupu

Textul ăsta e inspirat dintr-o postare de pe wallul unei prietene scriitoare. Care se întreba foarte serios ce să facă şi unde să mai pună tona de caiete, caieţele, carnete, carneţele, agende, blocnotesuri, caiete studenţeşti şi şerveţele pe care orice om care scrie cu regularitate ia notiţe, consemnează idei, notează genialităţi care peste zece minute i se par tâmpenii, tâmpenii care peste zece minute i se par genialităţi, documentează articole sau texte de nonfiction, ia interviuri în scris şi aşa mai departe.

Realitatea e că, în timp, astea încep să se înmulţească. În lung, în lat. Cam ca planta carnivoră din Little Shop of Horrors.

Întâi, pe cele pline le pui într-o pungă mică de Mega. Doar sunt carneţele şi caieţele, right?

Apoi două pungi de Mega. Apoi trei. Apoi douăsprezece.

După aceea, zici că poţi stopa balamucul, şi-ţi iei o traistă mare de plastic de la hipermarket. Ştiţi genul. Genul în care o bagi şi pe bunica, şi viitorul tău sicriu, şi un cuier cu patru crengi.

Apoi două traiste. Patru.

În scurt timp, balconul apartamentului pe care-l închiriezi e plin până-n vârf de carneţele, caieţele, agende şi blocnotesuri scrise urât, ca de doctor, cu ştersături, corecturi, mu*e Lorena, ce idioată eşti, fă, şi aşa mai departe.

Când scoţi un cap pe balcon, le şi auzi cântând:

Şi le căram cu conştiinciozitate după mine, în toate chiriile, pentru că dacă nu-ţi cari muzeul personal după tine, pentru ce ai mai trăit.

Bun. Am împlinit 35 de ani. Şi exact în momentul ăla a intervenit o situaţie în care a trebuit să mă mut urgent.

Hârtia, după cum ştiţi toţi, e grea. Grea a dracu. Au murit copaci să avem noi caiete, carneţele, agende şi blocnotesuri.

Şi dat fiind că mutatul urgent e de obicei cu deranj şi cheltuială mare, şi plăţi în avans, am pus problema în felul următor: merită să plătesc taxi pentru căcaturi pe care le tot depozitez pe balcon şi de care nu o să mă mai ating în viaţa mea?

Da, dar dacă vor valora în ochii posterităţii ceva?

Dă-o-n pu*a mea de posteritate, să mă aprecieze acum în viaţă sau paşol na turbinka.

Şi cu asta, m-am înfipt în sacii de supermarket şi i-am târât până afară la container.

M-a vâzut o pirandelă între două vârste, scundă şi îndesată.

-Haoleu, frumoasa, pupa-ţi-aş lindicul, e hârtie?

-Da. Şi am vreo zece saci mari. Îi vrei?

-Îi vreau, să trăieşti cu toată familia ta.

-OK. Stai aici, că-ţi mai aduc.

Şi i-am parcat în braţe tot Muzeul Lorena Lupu.

-Să trăieşti, să ai parte…

-Okok, să nu exagerăm. Să-ţi fie de folos,

Şi m-am întors în balconul eliberat de Muzeul Lorena Lupu.

Pe de o parte, aveam în mine o durere teribilă. Fiecare din carneţelele alea era un fragment din viaţa mea, ăla mov a fost cu mine în Deltă, ăla roşu cu buline pe la festivaluri de rock, pe vremea când cronicăream festivaluri de rock în reviste glossy, ăla verde a fost ciorna primului meu roman etc. etc. etc.

Dar pe de altă parte, trăiam o stare euforică de eliberare. Uneori, suntem prea intoxicaţi de propriul nostru balast. Cărăm trecutul după noi în paporniţe mari de rafie şi nu lăsăm loc prezentului şi viitorului.

Că multe din chestiile alea au fost fabuloase la timpul lor?

Sure.

Dar măcar au sfârşit oferind o masă caldă (sper) unei familii nevoiaşe, iar ăsta e pe bune cel mai adorabil lucru din partea lor.

Acum, sunt o fiinţă liberă ca pasărea cerului şi nu am decât o agendă deodată. Şi câteva virgine, primite de la PR-i pe la diferite evenimente.

Cum se umple o agendă, pa, la revedere.

Muzeul Lorena Lupu, sau Muzeul Ionel Popescu, sau Muzeul Geta Apuloaie nu foloseşte la fix nimic. Doar te face să nu vezi pădurea vie din jur din cauza copacilor morţi de odinioară. Şi îţi şi rupe spinarea la cărat, ceea ce e un nou inconvenient.

Don’t hoard, recycle.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.