Nişte secrete ale prieteniei reuşite

O prietenă a dat un status în care întreba: Am dat un party la care am invitat un cuplu de amici. Ăia nu s-au prezentat, s-au scuzat că au de stat cu copilul, dar eu ştiu că bunica a venit de la băi. Le spun că ştiu că sunt minţită sau o las moartă?

Nu dau numele prietenei, pentru că nu discutăm persoana, discutăm idei şi acţiuni. Şi vreau să evit atacurile la persoană, analizele pseudo-psihologice şi alte românisme de rahat.

Ce m-a frapat şi mi-a îngheţat stomacul a fost hoarda de cretini siniştri care au început: aaaa, păi dacă te-a minţit nu ţi-e prieten. dacă n-a făcut acest mic sacrificiu, nu ţi-e prieten. dacă nu blablabla nu ţi-e prieten. ia o armă şi împuşcă mincinosul. răstigneşte-l. spânzură-l de grindă. pune-l la colţ pe coji de nucă.

Dumnezeule, am oftat, dacă unii dintre preacinstiţii ăştia nu mi-ar fi dat şi mie ţepe, şi uneori chiar în chestii mai serioase decât o petrecere, le-aş fi recoltat osemintele după deces să-mi fac moaşte din ele, că e clar că-s oameni mai buni decât mine.

NOOOT.

Bunătatea şi prietenia încep de la talentul şi graţia de a lăsa de la tine. Dacă realmente îi eşti prieten acelui om şi nu soacră teroristă.

Primul nume care-mi vine în minte când spun cuvântul prietenă e ******. Cât de frecvent ne vedem? O dată la trei luni. Cât de frecvent ne sunăm? Uneori de zece ori pe săptămână, alteori tăcem o lună. Cât de frecvent ne terorizăm şi ne f***m antipatic la icre?

NICIODATĂ.

Pentru că nu există prietenie în absenţa respectului.

Iar dacă **** îmi spune: “Fă, târfo (da, aşa ne alintăm noi reciproc, *târfă” din gura lui ****** sună mai tandru decât “magnifico” din gura lui random dude), mă doare un testicul, nu ieşim azi”, nu mă apuc să-i fac creierii terci cu inepţii de genul: “Dar fă, curvo, tu n-ai testicule” sau “Spune-mi de ce nu ieşim azi. Adevărul!!!” sau “Dar mă mai iubeşti dacă nu ieşim azi” sau şi mai oribilul “Dacă nu ieşim azi, consideră că am murit.”

Asta pentru că în orice prietenie există lucruri esenţiale şi fleacuri.

Lucrurile esenţiale sunt: afecţiunea pe care poţi conta la nevoie, ajutorul real în chestii care chiar contează şi discreţia absolută.

Le primesc?

Da.

Le ofer?

Da.

Avem o prietenie. Că ieşim sau nu anul ăsta e irelevant.

Dincolo de asta, o prietenie trebuie să mai aibă şi factorul de “feeling good together”. Nu l-ai cumpărat pe omul de lângă tine la piaţa de vechituri pe doi bani şi nu e martirul tău să suporte la infinit hachiţe, interogatoriu şi pisălogeală.

Drept care, treaba e simplă: no hachiţe, no interogatoriu, no pisălogeală.

“Nu pot că am treabă” poate ascunde, pur şi simplu, faptul că omul chiar are treabă. Poate ascunde faptul că are o zi proastă şi n-are chef nici de Ioneasca, nici de Popeasca. Poate ascunde o migrenă sinistră. Sau poate ascunde că n-are bani de taxi şi mai e săptămână până la salariu.

Prietenia începe în punctul în care îi înţelegi scuza ca atare şi îl laşi în morţii lui în pace.

Mai ales dacă nu depinde viaţa ta de petrecerea respectivă.

Când ţii neapărat să-ţi impui adevărul într-o relaţie şi să scoţi perpetuu ochii omului cu câte ceva, realitatea e că nu-ţi pasă de celălalt, sau de relaţie, ci doar de tine.