Azi, s-a întâmplat ce spera multă lume să se întâmple, şi anume, USR a hotărât să se opună public acestui cancer social care e Coaliţia pentru Familie. Apoi, s-a întâmplat şi efectul secundar nr. 1 – Nicuşor şi USR au divorţat oficial.
Mie îmi pare rău de Nicuşor.
Nicuşor e ca unul dintre actorii ăia cerebrali, care îşi raţionalizează foarte mult rolul, ştiu să vorbească sublim despre rostul personajului, despre ce a vrut să spună scriitorul, despre contextul în viaţă şi în lume – dar care nu ştiu cel mai important lucru: să trăiască momentul. Şi “the momentum”, adică energia şi impulsul momentului.
Nicuşor nu a înţeles că în România anului 2017 e nevoie de o forţă progresistă hotărâtă, care să se poziţioneze clar şi să adopte o poziţie coerentă legată de problemele zilei.
E mare păcat că s-a întâmplat asta. Pentru că Nicuşor este un om cu potenţial. Odată cu liberalizarea iniţiativei politice, a fost omul care a reuşit să creeze şi să coordoneze o formaţiune politică nouă, liberă de politicieni de şcoală veche, de vechi activişti de partid şi de “băieţi deştepţi”, şi să atragă susţinere. În 2012, susţinere locală, pentru Bucureşti, în alegerile locale; iar în 2016 -susţinere naţională pentru această mică şi plăpândă formaţiune, cu puţin sub 3000 de membri; singura iniţiativă politică de acest gen care a ajuns în Parlament.
Nu e puţin lucru.
Dar aşa cum ideologia M10 şi discursurile Monicăi Macovei erau reluarea, pe diverse tonalităţi, a unei singure idei: “infractorii trebuie pedepsiţi”, lăsând loc întrebării fireşti: “OK, şi după ce-i pedepsim, ce urmează?”, şi discursurile lui Nicuşor Dan erau variaţiuni pe tema “hai să combatem corupţia”.
Lăudabile ambele, dar nu poţi face politică cu o singură idee repetată mecanic.
Un partid nu poate creşte fără o identitate bine definită, coerentă cu ea însăşi, care să ofere predictibilitate eventualilor susţinători legat de lucrurile pe care pot miza dacă respectivul partid va creşte în influenţă şi, implicit, dacă decid să îl voteze.
“Nu avem o poziţie pe acest subiect” e o încercare jenantă de a băga o mie şi una de Mării sub una şi aceeaşi pălărie largă. Eventual, minţindu-le pe toate neoficial că le iubeşti şi le vei lua de neveste.
Până ieri, poziţia progresistă în spectrul politic românesc era vacantă. Ar fi putut-o avea PNL, dar PNL însuşi a ales să se dea bine pe lângă Biserică, pe lângă votanţii asistaţi social, că ăia votează mecanic şi nu au întrebări neliniştitoare, şi pe lângă perceputele preferinţe ale publicului. Cam tot ăla a fost şi momentul când PNL şi-a semnat condamnarea la irelevanţă.
Sigur, USR au făcut destule gafe în aceste luni; novici fiind, mai au multe de învăţat şi multe de demonstrat. În schimb, faptul că în sfârşit şi-au înţeles rolul pe care îl au de jucat e un pas uriaş.
Păcat de Nicuşor Dan. Ar fi putut fi leaderul unui nou mod de a face politică în România. În schimb, a ales să fie doar o etapă. Ca o dădacă, pe care o laşi în urmă de îndată ce înveţi să mergi pe picioarele proprii.
Foto: Wikipedia
*titlu dat de prietena mea Dez.
Sh*t They Say