Nu m-a avertizat nimeni că, pe măsură ce creşti şi te maturizezi, timpul se contractă atât de mult. Şi dimineaţa trece, se face seară, seara se face pe neaşteptate ora 5 dimineaţa, ora 5 dimineaţa se face ora 3 după-amiaza, şi tu fugi de colo colo ca un şoarece disperat.
“Bucură-te că măcar faci lucruri mişto, nu ambalezi pastă de mici într-o fabrică din Făurei!”
OK, ăsta e realmente un noroc. Dar mă oftică teribil faptul că timpul fuge de lângă mine, fuge de mine, ieri era revelionul şi azi e 2 martie (fuck, aproape c-a trecut primul sfert din 2014, când pula mea s-a întâmplat asta???) în timp ce eu mă cert în continuare cu al 1567843268790-lea lurker irelevant, şomer şi cerşetor de atenţie de pe Internet.
E timpul meu. Nimic nu e mai valoros, mai rar şi mai fugar decât timpul meu.
Dacă oamenii ar fi conştienţi că au doar aceste câteva zeci de ani, atât de puţine, de petrecut pe pământ, sigur s-ar purta oarecum diferit. Ar scuti energia pe care o bagă în hărţuieli agasante, în tâmpenii fără haz, care nu interesează pe nimeni, şi s-ar concentra pe lucruri care să însemne ceva.
Că, poate, mâine mori. Ce-ai făcut tu frumos, sau măcar util, cât timp ai fiinţat?
Nu. Mai ai până te-a prinde. E bine că la nivel declarativ da, dar în fapt mai durează vreo *5 minute. Pentru că sarcasm şi ironie. Pe care nu le înţeleg şi nu le percep şi habar n-am ce sunt alea! 😀
*Puţin.
Eu stiu sa ma organizez si n-am problema asta.