Clubul de Filme Vechi: Se7en

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  un serial în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

“Dar, Lorena, eu cred că un film vechi nu este ăsta, ci un film vechi este nu-ştiu-care.”
Minunat, izbeşte paypalul ăla cu o donaţie şi explică-mi în rubrica de detalii ce e un film vechi pentru tine. Şi facem să se întâmple.

Azi, pentru mine, un film vechi este Se7en (1995). Un film care a relansat genul murder mystery, l-a repus pe micile şi marile ecrane, şi i-a scos de la naftalină pe toţi detectivii preferaţi ai lui bunică-tu (în timp ce bunică-ta suferea cot la cot cu eroii într-o spaniolă surprinzător de fluentă, pe telenovele).

Verdictul în acel moment: Poate că lumea nu-şi dă seama azi, dar Se7en a fost cotat drept un film artsy la vremea lui. Un film cu un stil incontestabil, unde lumea nu se căsăpeşte pur şi simplu, ca gigeii, ci se paradeşte estetic şi superb. Să ne gândim doar la genericele extrem de cool şi de creative, la coloana sonoră bestială, la cadrele curajoase – da, anii 90 au introdus întunericul fancy ca modalitate de lucru în cinema.

Mămicuţăăă, şi referinţele culturale religioase??? Paralela perpetuă dintre literatură şi cursul poveştii? Cât de nou şi de sexy. Te simţeai extrem de inteligent şi de cult dacă le identificai pe toate.

La revizionare cu mintea de acum: În mod paradoxal, exact ce m-a epatat atât de tare în trecut e ceea ce mi-a dat cu meh acum. Între timp, s-au făcut jde filme cu generice şmechere, şi muzică extrem de expresivă, şi, filme cu paralele creative cu religia şi cu literatura. Şi între timp, am tot văzut gore pe ecran, deci factorul şoc din crimele lui John Doe nu m-a impresionat ca în timpurile de dinainte de Game of Thrones.

Apoi, am început să reexaminez critic povestea.

Vine un detectiv tânăr şi coleric, Brad Pitt, care ţine neapărat să lucreze aici. Un detectiv în vârstă (Freeman) are şase zile până la pensionare, e obosit, sictirit şi vrea să scape. Apoi, încep să se întâmple crimele. Prima pedepseşte Lăcomia, prin moartea unui tip care nici măcar nu are Instagram şi TikTok (că nu se inventaseră), să facă mukbang în văzul lumii, ci stă liniştit la el acasă, nu a mai ieşit public de când încăpea pe uşă, deci, puteai face abstracţie de existenţa lui. Dar nu, îl ucidem. A doua e Lăcomia, prin moartea unui avocat pe care moralistul nostru îl luase la ochi pentru că apărase un pedofil. A treia e Lenea, iar gigelul care primeşte acest verdict e ţinut un an legat de pat şi torturat. UN AN! Un afurisit de an. Păi, pentru mine, ar fi mai mare pedeapsa să fiu omul obligat să interacţioneze cu victima, decât victima în sine.

OK. Deci, criminalul nostru e omul care stă un an să planifice una dintre crime, dar lasă la voia întâmplării crime ca Invidia şi Furia, a căror idee îi vine abia când apare Brad Pitt în oraş? Really? Şi dacă în locul lui Pitt venea un gras mâncător de gogoşi, pe care să nu-l poţi invidia nici dacă cerşeşti în faţa gării, rămânea cu setul incomplet sau cum? Iar pentru Dorinţă, căsăpeşti o sex workeriţă care în mod cert nu are urmă de dorinţă pentru refuzaţii generici care vin la ea, ci doar dorinţa de a avea facturile plătite?

Dacă revezi Se7en cu mintea de acum, şi nu te mai duci după fenta simbolismului şi a delirului mistic, constaţi că scenariul e mai ilogic decât toţi Furioşii şi iuţi la un loc, cu mica menţiune că Furioşii iuţi se asumă ca blockbustere stupizele de acţiune pentru puştani de 14 ani, şi nu îşi propun să facă paradă de cultură şi intelect, să te plimbe prin librării, să-ţi dea cu Paradisul pierdut al lui Milton peste nas şi să îţi arate cum e cu arta în cinema.

Dar, deşi filmul îţi pune gândirea logică capră şi ţi-o violează cu un vibrator cu lamă, cam cum moare condamnata Dorinţei, există şi calităţi de necontestat, care nu s-au schimbat cu timpul, dimpotrivă.

Prima este Morgan Freeman. Înainte ca vieţile negre să conteze, Statele Unite aveau câţiva actori negri absolut geniali, incredibili şi fabuloşi, printre care Morgan Freeman, Whoopi Goldberg şi Denzel Washington, iar aceştia jucau un rol principal senzaţional după celălalt, nu prin acţiune afirmativă, ci pur şi simplu pentru că erau cum am zis mai sus.

Morgan Freeman e genul de actor care înnobilează ecranul prin prezenţă şi voce, indiferent în ce joacă. Cred că dacă i-ai da o replică de tip: Gigele, mergi după pâine, aceste patru cuvinte ar deveni vers de poezie elizabetană doar datorită vocii lui. Cuplul pe care îl face cu Pitt este de un dinamism şi o umanitate absolute. Ambii actori sunt genul de interpreţi complecşi care îţi umplu un scenariu mai găurit ca şvaiţerul cu atâta emoţie, autenticitate, nuanţe pe care autorul nu le-a pus acolo şi viaţă de zi cu zi, încât, dacă îi pui împreună, poţi să-i filmezi luând metroul din Păcii şi până la Pipera şi ai un film de artă.

Şi trebuie să admitem acest merit scenariului: propune doi oameni care sunt contrapuncte perfecte. Luciditatea calmă, serenisimă, înţeleaptă a lui Somerset (Freeman) se opune temperamentului vulcanic, coleric, mereu gata de explozie al lui Mills (Pitt), şi armonia interacţiunii e absolut minunată.

Apoi, avem performanţa remarcabilă a lui Kevin Spacey ca John Doe, criminalul. 1995 era perioada de dinainte de internet, deci lumea nu ştia câţi psihopaţi bântuie liberi şi decid că sunt aleşii Domnului să-i pedepsească pe păcătoşi. De când cu internetul şi cu toţi fanaticii religioşi pe care i-a adus în faţă, prestaţia lui Spacey din Se7en e mai actuală în 2022 decât a fost în 1995 şi ar merita propriul ei şir de meme. “Dumnezeu m-a ales”.

Spacey e suficient de inteligent, încât să ştie că nu trebuie să pluseze nebunia. Drept care, o joacă incredibil de subtil şi de casual, şi impactul e cu atât mai înfricoşător şi mai cringe. Vocea aia monotonă şi fals smerită, de sub care răzbate subtil sadismul, plăcerea pe care a derivat-o din a-şi tortura victimele, e DE GENIU.

Cred că aceşti trei actori au vândut în 1995 acest scenariu tras de păr ca pe o genialitate absolută, prin măiestria absolută a jocului lor.

Cum spuneam, am revăzut cu detaşare mare parte din film, pentru că de data asta eram atentă la alt nivel, şi logica mea se văicărea ca o divorţată provincială sedusă şi abandonată de taurul comunal. În schimb, scena finală m-a furat din nou. La final, aflăm că Doe (Spacey), a ucis-o pe soţia lui Mills (Pitt) pentru că îl invidia pe acesta şi ultimele două crime, cea pentru Furie şi cea pentru Invidie, vor avea loc live and unplugged la faţa locului, când Pitt află şi faptul că femeia era gravidă cu primul lor copil.

Scena aia te fură. E măreaţă, e genială şi incredibilă. Simultan vrei ca Mills să-l facă pastă de mici pe Doe, pentru că merită, dar totodată îţi dai seama că dacă o face, îi completează seria crimelor şi Doe iese câştigător la puncte. E ezitarea lui Mills. E durerea răvăşitoare. E rugămintea mută, intensă, din partea lui Freeman. Câteva clipe, ai senzaţia că Mills se va controla. În punctul ăla, deja vrei să se controleze şi ţipi la ecran: Nu trageee! Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!

(Da, sunt genul de spectator care ţipă la ecran. Nu vrei să vii cu mine la cinema, te asigur. Noroc că la Netflix poţi ţipa ce vrei tu şi restul familiilor din jur cred că e o viaţă obişnuită de cuplu bucureştean.)

Numai că, după momentul lung de suspans, Mills trage. Şi satisfacţia care te copleşeşte în acelaşi timp cu frustrarea, ambele la turaţie maximă, îţi dovedesc că, în pofida nonsensurilor din scenariu, Se7en este şi rămâne o capodoperă cinematografică.

Recomand a se revedea, dar cu o sticlă de Jack D., să vă pună logica la nani.

***

Susţine Clubul de Filme Vechi cu o donaţie şi poate că voi revedea şi filmul tău. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Silas says:

    What’s in the booooox…?!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading