Oscaruri de România

Ieri seară a fost a nu mai ţin minte câta ediţie a premiilor Gopo, la care n-am mai ajuns, din cel mai piţiponcesc motiv cu putinţă.

Am reuşit să scap vin roşu sec pe rochia de designer cu care urma să mă duc. Da, de data asta chiar aveam rochie marfă, că am şi dat jos câteva grămuţe şi am şi nevoie de quality content pe Instagramul meu fabulos, pe care dacă nu-l urmăreşti, de ce mai  eşti aici? Spre norocul meu, cumpărată, nu împrumutată, că nu am gradul de notorietate la care lumea aruncă cu haine de protocol în tine. Şi ce bine că n-o face. Una e să plăteşti cu banii jos, pregătiţi pentru asta, şi alta e să plăteşti daune neprevăzute.

Aşadar, am încercat să scot pata de vin roşu sec – de ce mă simt ca Bianca Drăguşanu când vă povestesc asta? – n-am făcut decât s-o lăţesc, mi-am băgat piciorul, m-am extras din superba rochie, m-am reechipat cu un trening no-name luat de la un magazinaş din apropiere, mi-am turnat încă un pahar de vin roşu sec şi m-am postat pe www.premiilegopo.ro, unde se desfăşurau deja interviurile de covor roşu, ca la Oscar.

Cel mai fericit de această nefericire a fost motanul Pulică, care mi s-a lăfăit prompt în poală, cu toate cele patru membre în tavan, a tors o repriză, apoi a adormit lemn. În lumea ideală din sufleţelul lui, eu nu plec niciodată de acasă, ci doar stau să mă uit la chestii pe net cu el în braţe, apoi luăm zece minute pauză de joacă, mâncăm şi nevenim la chestii pe net.

Adevărul e că şi în lumea mea ideală, la fel. 😀 Dar să nu divagăm.

Nu ştiu cum au fost anii trecuţi interviurile de covor roşu, pentru că de obicei eram într-un taxi, căutând să nu întârzii foarte mult, dar anul ăsta chiar au fost simpatice. Încet-încet, artistul român învaţă conduită publică de ocazie festivă, învaţă să nu se strâmbe ca o tanti de serviciu de la dispensarul din Apahida când vine o cameră spre el şi să nu se uite stingher în jur ca şi cum ar fi primul om scăpat accidental pe Marte, deşi vă asigur, aşa te simţi în context. De aceea îmi şi luasem rochie de designer. Să fie măcar hainele de mine.

Acum hai să trec la punctul forte al premiilor Gopo, care de patru ani e acelaşi, şi e exact motivul pentru care eu frecventez premiile Gopo. Acest punct forte se numeşte Alex Bogdan şi e prezentator. Şi e o sursă inepuizabilă de umor. Într-o ţară civilizată, Alex Bogdan ar avea propriul lui comedy special sau măcar serial pe HBO sau Netflix. Ar avea emisiune de umor la televizor. Ar avea câte o comedie pe an.

Dar nu există scenaristul de comedie care să-i scrie lui Alex Bogdan o partitură adecvată, şi chiar dacă există, Alex e suficient de ţăran pe persoană fizică încât să-i închidă telefonul în nas, drept care, asta e. Îl vedem o dată pe an la Premiile Gopo.

Şi man, cât de greu e să creezi spirit adecvat comediei într-o sală ca aceea, plină pe jumătate de monştri sacri, educaţi să se ia extrem de tare în serios, şi pe jumătate de tineret mult prea panicat că e la Premiile Gopo să prindă glumele. Greu ca munca în mină. Râdeam eu acasă pe canapea cu vinul în poală, iar ecranul îmi arăta doar resting b!atch faces. Feţe de actori pătrunşi de propria importanţă epocală, care n-ar răsplăti cu un zâmbet gluma unui coleg nici dacă viaţa lor ar depinde de asta.

Partea bună e că Alex e genul de actor care, dacă dă o bâlbă, o transformă prompt într-o glumă, şi găseşte pretexte de improvizaţie în cam orice.

Un alt highlight al serii au fost filmuleţele parodice, care au vizat în egală măsură hiturile cinematografice internaţionale, nominalizaţii români şi, bineînţeles, jandarmeria. cred că sketchul ăla s-a scris anul trecut, pe 11 august.

Având în vedere că printre nominalizaţi erau Moromeţii 2, care avea în mânecă absolut toate atuurile: un nume mare al regiei româneşti; moştenire culturală de mare valoare; actori celebri în distribuţie; succes la casa de bilete – mă aşteptam la o seară plictisitoare şi previzibilă, în care toate premiile merg la echipa Gulea şi restul nominalizaţilor fac eforturi din ce în ce mai mari să zâmbească fals.

Cum au fost alte ediţii Gopo.

Dar cred că anul ăsta, votanţii au fost briefuiţi să mai varieze selecţia, pentru că, spre marea mea surprindere, premiul pentru cel mai bun actor nu s-a dus la Mălăele şi premiul pentru cel mai bun regizor nu s-a dus la Stere Gulea.

Sincer, deşi am tot respectul universului pentru amândoi, mi se pare foarte fain. E frumos că, după ani în şir în care au votat mereu vedeta, juraţii români au căpătat un pic de libertate în selecţie.

Dacă dădeau premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar lui Alexandru Nagy pentru sublimul şi diafanul lui rol în Moon Hotel Kabul, aveau respectul meu pe viaţă.

Altfel, s-a creat un mic moment de comedie involuntară când Stere Gulea, proaspăt dezamăgit că pierduse premiul pe regie, a ieşit totuşi câştigător la Cel mai bun film, iar speechul lui a fost un fel de “ce să zic, sunt impresionat grămadă, băgaţi-vă statueta la locul unde nu vă luminează soarele”. Bine, cu alte cuvinte, că nu şade frumos să fii măscărăgios la televizor. Clipa asta de sinceritate bosumflată m-a făcut să scot cafea pe nas de râs.

Pentru că te forţezi să produci glume, să faci efort intelectual, să le aduci din condei. Apoi, vine câte un moment din ăsta şi îţi arată că viaţa e cel mai bun creator de umor.

În rest, Moromeţii 2 şi-a adjudecat premiul publicului, cea mai bună imagine şi premiile “mici” (montaj, sunet, decoruri, costume, păr şi machiaj). Iar eu nu-mi doresc decât să o văd pe Dana Bunescu câştigând premii, an de an. Printre atâtea “mă simt incredibil de emoţionat/ă şi absolut şocat/ă, mulţumesc mamei, echipei şi copiilor mei minunaţi”, e reconfortant să vezi un om care urcă pe scenă, zice “Mulţumesc” şi pleacă.

Partea mai puţin adecvată e când, exact ca la Oscaruri, voice-overul începe: “X e la primul premiu şi la a patra nominalizare”. Frăţioare, adăugaţi primul premiu GOPO. Că mai sunt oameni “la primul premiu” care în realitate au un palmares solid de premii în altă parte şi tinde să se înţeleagă greşit.

Mi-a plăcut că printre prezentatori a fost şi o persoană cu dizabilităţi, tânărul regizor Tedy Nicula. Şi că o poveste gay, Soldaţii. Poveste din Ferentari, regizată de o sârboaică, Ivana Mladenovic, a câştigat premiul pentru film de debut.

S-a tot bătut monedă pe faptul că nu a fost nominalizată nici o femeie regizor, dar mi se pare aşa o nonproblemă. Ar trebui nominalizaţi artişti, nu ce au ei între picioare. Cei cinci nominalizaţi în acest an au fost incontestabil foarte buni. Şi dacă în loc să ne plângem că nu suntem nominalizate, am face filme atât de bune încât să nu aibă cum să nu ne nominalizeze, am rezolva problema din rădăcină.

Mi-a plăcut acel laudatio adus lui Dan Chişu pentru că, într-o ţară în care majoritatea artiştilor stau cu basca în mână şi aşteaptă finanţare la stat, Chişu a fost printre primii oameni de afaceri care au înţeles că banul poate veni şi din mediul privat, şi, ca atare, libertatea creativă este mult mai mare.

Cu cât oamenii de afaceri români vor investi în artă şi în entertainment de calitate, cu atât dependenţa creatorului de organe de stat şi implicit de politicienii aflaţi în acel moment la putere va scădea. Dacă înţelegem asta mai repede, vom avea mai repede arta pe care o dorim.

Premiile pentru regie (Constantin Popescu), actor în rol principal (Bogdan Dumitrache) şi actriţă în rol secundar (Iulia Lumânare) pentru filmul Pororoca au fost cele pe care le-aş fi dat şi eu, dar, sincer, nu-i creditam pe votanţi cu atâta bună credinţă artistică. Această dramă în stil Haneke despre dispariţia unui copil e dozată cu o măiestrie unică şi interpretată de cuplul Dumitrache – Lumânare cu o forţă interiorizată şi o autenticitate muşcătoare specifice marilor capodopere.

Partea care a indignat teribil de tare populaţia pe Facebook: “dom’le, a dat manele la Gopo” mi s-a părut mai degrabă amuzantă şi greşit înţeleasă. A început cu o parafrază ironică la “Bohemian Rhapsody” – numită Romanian Rhapsody, iar maieul alb al interpretului rom era pe formatul maieului alb purtat de Freddie. Senzaţia mea e că Tudor Giurgiu ştia foarte bine ce face, că va inflama maxim tărâţa în telectoali şi că dimineaţa, lume care nu s-a uitat la Gopo în viaţa ei va da status indignat că “s-a dat manele la Gopo”.
Pasămite, maieul alb e perfect ok dacă e purtat de un star rock şi absolut abominabil dacă e purtat de un etnic rom.
LOL, Tudor. I’m always in for some good trolling.

A fost o seară absolut agreabilă şi în linii mari corectă. Chiar dacă am spart bugetul de ţoale degeaba şi n-am produs nimic meritoriu pentru Instagram în urma ei, haha.

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: